Învățarea sistematică versus învățarea socială

Forme ale invatarii

1.Invăţare spontană, neorganizată, care se petrece în familie, în grupurile de joacă , in mediul social.

2.Invăţare sistematică ce se realizează în special în cadrul unitatilor de invatamant ori în cadrul diferitelor strategii de instruire.

Nucleul principal al învăţării sistematice este învăţarea şcolară, cuprinzând procesul de educare al copiilor şi

tinerilor, ce are loc în şcoli şi alte institutii – accentual principal cade pe formarea intelectuala

Învăţarea spontană este îndeosebi o învăţare social in cadrul acestei forme de învăţare avand loc în special dezvolarea afectivităţii, formarea sentimentelor şi a vonţei.

Invatarea sociala

–argumente care sustin eficenta acestei forme de invatare-

-Dezvolta latura afectiva, planul motivatiei valorilor sentimentelor

-Formarea sistemului de personalitate

-Adaptare la mediu si dezvoltare psihocomportamentala mai ales la varste fragede cand copii invata din experienta celor din jur

-Conţinutul învăţării sociale are în vedere mai ales achiziţionarea de experienţe socio-umane cum ar fi: concepţii, stiluri şi moduri de viaţă, norme şi tradiţii socio-culturale, strategii de adaptare şi organizare şi în al doilea rând achiziţionarea de cunoştinţe ştiinţifice. De regulă prin învăţare socială elevul achiziţionează „noţiuni empirice” pe care şcoala urmează să le filtreze şi decanteze pentru a înlătura reziduurile neştiinţifice din conţinutul lor. Prin învăţarea socială învăţăm cum să ne comportăm în grup, cum să interacţionăm cu alţii, cum să ne adaptăm situaţiilor noi, cum să depăşim situaţiile conflictuale şi tensionale, cum să cooperăm etc.

De exemplu: pentru a fi capabil de cooperare, elevul trebuie să înveţe o serie de comportamente cum ar fi: să stabilească uşor contacte interpersonale, să-şi coordoneze eforturile cu ale celorlalţi în vederea atingerii scopului fixat, să înveţe să asculte pe ceilalţi şi să renunţe la un punct de vedere dacă acesta se dovedeşte a fi greşit etc. Însuşirea acestor conţinuturi, a acestor atitudini este posibilă deoarece elevul este stimulat de o serie de nevoi spirituale fundamentale cum ar fi nevoia de afecţiune şi acceptare de cei din jur, de securitate, de succes, prestigiu etc. Elevul nu-şi va putea satisface acest sistem de nevoi spirituale fundamentale decât recurgând la învăţarea socială.

-Poate facilita sau perturba invatarea didactica

-Formarea si dezvoltarea dimensiunii morale axiologice a personalitatii umane in general exprimate pe trei niveluri:

a.dinamico-energetic (prin valorificarea temperamentului)

b.efectoriu (prin valorificarea aptitudinilor generale si specific)

c.relational (prin valorificarea raporturilor cu lumea si cu sine)

-Angajeaza la un nivel mai ridicat structurile psihice noncognitive ale personalitatii iar cea mai semnificativa contributie este vizibila in planul motivatiei –care este orientate in directia realizarii saltului de la motivatia externa la interiorizarea si aprofundarea motivelor interne ale invatarii sistematice –de calitatea careia depinde succesul mesajului pedagogic dezvoltat in cadrul invatarii didactice.

-Dezvolta vointa care asgura calitatea procesului de invatare sistematizata , si ajuta la depasirea eficienta a obstacolelor aparute in cadrul ei.

-Fiind o modalitate de invatare din experienta proprie si a celorlalti constituie o premise a autoinvatarii si autoeducatiei.

-Invatarea sociala este o interinvatare si ea are drept continut experientele pe care si le transmit reciproc cei care intra in actiune in calitatea lor de indivizi, grupuri sau colectivitati.

- Invăţarea socială are o sferă mai largă, fiind o noţiune gen care cuprinde în sfera ei învăţarea şcolară ca noţiune specie.