Imaginația sau gândirea creativă

Istoria imaginaţiei este lungă şi extrem de complexă; lungă, deoarece a început în

Antichitate şi se continuă până în zilele noastre ; complexă, pentru că discuţiile contradictorii s-au manifestat şi se manifestă cu o intensitate crescândă. Istoria psihologiei imaginaţiei ar putea fi împărţită în trei etape: prima s-ar întinde până în anul 1900, dată ce coincide cu apariţia psihologiei ca ştiinţă experimentală; a doua poate fi cuprinsă între anii 1900 şi 1950, etapa de înflorire a concepţiilor cu privire la imaginaţie ; a treia începe în 1950 şi se continuă până astăzi, fiind oarecum echivalentă cu scăderea interesului pentru imaginaţie.

„Imaginaţia este prezentă în toate demersurile, în toate operaţiile spiritului, în cele mai legitime, dar şi în cele mai slab fondate, în cele mai elementare şi mai modeste, dar şi in cele mai elevate. [ ] Imaginaţia este o forţă care dirijează masa enormă a faptelor psihice" (Dugas, 1903) Astfel de afirmaţii întâlnim nu doar la începutul secolului, ci şi la mijlocul şi la sfârşitul lui. „Imaginaţia reprezintă psihismul în ansamblul său, cu tot dinamismul lui orientat spre posibil şi câteodată către ireal" (Bernis, 1958) Mai recent, imaginaţia a fost amplasată în „centrul tuturor dispozitivelor cunoaşterii" (Vadrine, 1990)

Delimitări conceptuale

La întrebarea „Ce este imaginaţia?", examinarea literaturii de specialitate nu este deloc încurajatoare în ceea ce priveşte furnizarea unui răspuns acceptabil. Ea desemnează când „un proces general de cunoaştere şi existenţă", când „puterea de a fabula", când „o îngrămădire de imagini mintale, ca într-un magazin cu multe produse", la rândul lor ultimele două accepţiuni diversificându-se. Pe de o parte, imaginaţia desemnează descoperirile ştiinţifice, creaţiile artistice, superstiţiile, ficţiunile, iar pe de altă parte, ea cuprinde tablourile pale, cuvintele confuze, fotografiile interioare, halucinaţiile

Mai toţi autorii care au încercat să definească imaginaţia subliniază dificultatea unei asemenea tentative. „Termenul de imaginaţie este larg şi puţin precis" (Dwelshauvers, 1928). Termenul „imaginaţie" rămâne confuz deoarece el este utilizat adeseori alături de termeni ca: „delir", „fabulaţie", „confabulaţie", „născocire", „mit", „mister", „mistificare", „fantezie"

Paul Popescu-Neveanu a oferit o definitie a imaginatiei care figurează în Dicţionarul de psihologie: „Imaginaţia este procesul psihic de operare cu imagini mintale, de combinare sau construcţie imagistică tinzând spre producerea noului în forma unor reconstruiri imagistice, a unor tablouri mintale, planuri iconice sau proiecte"

S-a afirmat că imaginaţia neagă realul. Cel care se lasă pradă reveriei se îndepărtează de situaţia în care se găseşte, se „rupe" de acţiunea ce ar trebui executată; copilul care se joacă nu ia în considerare caracteristicile obiective ale lucrurilor, ci le transformă în simboluri ale universului în care se instalează; poetul refuză „ceea ce este"; Ceea ce trebuie să înţelegem este însă faptul că imaginaţia, chiar dacă este negarea realului, nu este numai negarea realului. Pe de altă parte, chiar dacă imaginaţia neagă realul, ea nu neagă orice real. Ea neagă ceea ce ni se pare a fi real, ceea ce ni seimpune ca real. Aşadar, negarea se referă la realitatea despre care credem noi că există şi nu la realitatea însăşi, care există ca atare. Sartre avansa ideea că prin negarea realităţii sub aspectele ei imediate, a faptelor prezente, imaginaţia devine un act de libertate, permiţând explorarea posibilităţilor şi elaborarea proiectelor. „Imaginaţia se joacă liber cu realitatea, ea nu o abandonează total. Ea îşi ia propriile distanţe faţă de semnificaţiile uzuale pe care le acordăm realităţii, descoperind in ea posibilităţi necunoscute". Prin toate acestea ea devine unul dintre mecanismele cognitive indispensabile ale omului