Conform practicii internationale, plasamentul familial consta in incredintarea unui copil, unei persoane sau familii, alta decat parintii biologici, cu sau fara consimtamantul acestora.
Familia de primire poate fi din randul familiei largite sau din comunitatea din care face parte copilul. Familia primitoare isi asuma responsabilitatile pentru cresterea si educarea copilului.
Copilul primit in plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continua sa apartina familiei de origine.
Desi plasamentul familial si incredintarea erau considerate alternative prioritare fata de institutionalizarea copilului, in practica ele au fost si raman inca forme marginale.
Plasamentul familial a avut o evolutie diferita in tarile dezvoltate. Diferentele intre tarile din Uniunea Europeana sunt foarte mari. Astfel, din totalul de copii aflati in afara familiei in Irlanda 73% sunt in plasament familial, restul fiind in plasament institutional; in Franta sunt 57%, iar in Spania 12%; in Anglia raportul intre plasamentul institutional si cel familial este de 40/60, in Olanda si Danemarca raportul este 50/50. Desi practica internationala actuala este eterogena, se pot face cateva aprecieri globale privind avantajele si dificultatile plasamentului familial. Avantajul esential al plasamentului consta in posibilitatea de a oferi copilului mediu familial provizoriu, cand acesta nu poate trai in familia naturala si nici nu poate beneficia de o familie adoptiva. Problema esentiala a plasamentului consta in coexistenta a doua familii responsabile de soarta aceluiasi copil.
Aceasta situatie trebuie sa fie pe deplin acceptata de familia care primeste copilul si sa faca obiectul unei urmariri permanente de catre personalul specializat.
In organizarea programelor, s-a avut in vedere ca plasamentul familial este un demers specific pentru care este nevoie de: cadru juridic si reglementari administrative precise; practicieni cu o formare profesionala adaptata; mijloace de control; statut clar si solid pentru familiile ocrotitoare 2. Institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului Institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului formeaza practic, in prezent, sistemul public a carui relevanta ca solutie la problemele copiilor aflati in dificultate este evident.
A. Institutiile publice pentru ocrotirea rezidentiala a copilului au fost in mod traditional organizate pe criteriul varstei. Traditia la care se face referire era de a ocroti copilul intre 0-3 ani in leagan, iar pe cel intre 3- 18 ani in casa de copii.
Intrucat copilul aflat in cele doua tipuri de institutii are aceleasi categorii de nevoi, separarea pe criteriul varstei poate fi considerata artificiala. Aceste institutii au avut o subordonare administrativa si metodologica diferita: leaganele apartinand Ministerului Sanatatii, iar casele de copii Ministerului Educatiei Nationale.
Aceste subordonari au generat caracteristicile esentiale si ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
