De la Învățarea Simplă în Contextul Dezvoltării Personale și Profesionale pe Parcursul Întregii Vieți

Rezumat

În prezenta lucrare am încercat să definesc activitatea de învăţare, să punctez importanţa acesteia în cadrul dezvoltării personalităţii umane, precum şi să exemplific câteva tipuri de învăţarea.

Fiinţa umană încă de la naştere e suspusă unui proces de contiuă dezvoltare, care este prezent pe tot parcursul vieţii până la trecerea în nefiinţă. După cum bine ştim învăţarea este condiţionată şi de factorii cognitivi, precum şi de personalitatea fiecărui individ în parte, de aptitudinile acestuia. Deci, se poate spune că învăţarea antrenează întreg psihicul şi are un rol generativ, formativ şi constructiv faţă de acesta.

Autoreglarea învăţării reprezintă o perspectivă asupra învăţării academice. Autoreglarea învăţării nu poate exista fără autocontrol şi autodisciplină. Totodată, autoreglarea reprezintă o cauză a unei bune eficienţe în învăţare, precum şi unul dintre principalele obiective ale educaţiei.

Referitor la tipurile de învăţare voi prezenta : învăţarea şcolară, învăţarea socială si învăţarea prin cooperare cu trăsăturile specifice.

Activitatea de învăţare are o contribuţie importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea personală şi profesională a individului pe tot parcursul vieţii sale. De-a lungul timpului activitatea de învăţare suportă modificări consistente şi este tratată în mod diferit de la un stadiu de dezvoltare la altul. Pe parcursul dezvoltării sale, individul acordă din ce în ce mai multă atenţie învăţării, conştient fiind de contribuţia acesteia la dezvoltarea sa atât personală, cât şi profesională. Metodele de învăţare, precum şi rezultatele acesteia sunt diferite, aşa cum şi indivizii sunt diferiţi. Activitatea de învăţare reprezintă una dintre preocupările centrale ale cercetărilor în domeniul psihologiei. Mai mult chiar, este una din cele mai vechi provocări ale omului care aspiră la cunoaşterea de sine.

În cadrul dezvoltării psihice şi al formării personalităţii adulte, învăţarea ocupă un loc central, datorită faptului că prin învăţare individul dobândeşte noi comportamente. Începând cu deprinderile şi priceperile şi terminând cu cunoştinţele şi operaţiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de învăţare. A.N. Leontiev definea î

învăţarea ca fiind "procesul dobândirii experienţei intelectuale de comportare", înţelegând prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate (A.N. Leontiev, apud Oprescu, pg. 10).

Dată fiind importanţa învăţării, în desfăşurarea ei sunt implicate şi celelalte procese şi activităşi psihice, existând relaţii de interdependenţă: pe de o parte toate procesele şi funcţiile psihice sunt antrenate în cadrul învăţării, iar pe de altă parte ele însele sunt constituite şi structurate prin actul de învăţare. Deci, se poate spune că învăţarea antrenează întreg psihicul şi are un rol generativ, formativ şi constructiv faţă de acesta.

Autoreglarea învăţării reprezintă o perspectivă asupra învăţării academice. Autoreglarea învăţării nu poate exista fără autocontrol şi autodisciplină. Prin urmare ‘’ abilitatea şi voinţa de a învăţa’ trebuie să fie la cele mai înalte cote. (Woolfolk, 1998, p. 322).

Totodată, autoreglarea reprezintă o cauză a unei bune eficienţe în învăţare, precum şi unul dintre principalele obiective ale educaţiei. Literatura de specialitate prezintă autoreglarea ca pe capacitatea individului de a învăţa de unul singur.

De asemenea, autoreglarea reprezintă atât reacţia adecvată la mediul de învăţare, cât şi o căutare deliberată şi voluntară a oportunităţilor de a învăţa, implicând activităţi autoiniţiate şi automotivante prin scopuri din ce în ce mai înalte.

‘’Abilităţile necesare autoreglării învăţării sunt abilităţile de autocontrol şi automanagement al : cogniţiei, motivaţiei şi afectivităţii, relaţiilor interpersonale, resurselor sociale de suport şi comunicării, strategiilor şi tehnicilor de învăţare şi studiu, preferinţelor sau modalităţilor de abordare a sarcinilor de învăţare’ ( Negovan V., 2008, p. 76)

În general, strategiile sunt definite ca ‘’ activităţi prin care subiectul îşi alege, îşi organizează şi administrează acţiunile în vederea îndeplinirii unei sarcini sau atingerii unui scop’’ (J.-J. Ducret în Doron, Parot, 1999, p. 749, cf. Negovan, 2008, p. 77).

Conform unor autori, strategiile sunt tehnici sau procese asociate cu achiziţia, manipularea şi utilizarea unui material academic sau tehnic. Alţi autori consideră strategiile ca fiind paternuri ale activităţilor de procesare a informaţiei pe care individul le aplică atunci când se confruntă cu o situaţie de învăţare.