Consilierea psihologică - aspecte diferențiale

Coduri deontologice ale consilierii psihologice

Termenul deontologie din limba elenă, e conjuncţie între obligaţie, datorie, ceea ce trebuie, ce se cade, necesitatea, studiu, desemnează teoria datoriei, mai exact, Deontologia este teoria îndatoririlor, deci a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în temeiul cărora omul are a se manifesta.

Cuvântul deontologie desemnează reguli, datorii, obligaţii, ceea ce trebuie făcut. Etimologic, e un termen foarte apropiat celor de morală, etică. De altfel, în această accepţie largă este utilizat de către Jeremy Bentham şi reprezentanţii Şcolii utilitariste care i-au consacrat.

Deontologia reprezintă o ştiinţă a moralei – una dintre diviziunile Eticii -, care studiază drepturile, îndatoririle şi etaloanele de acţiune, de apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile. În evoluţia istorică a Eticii, preocupările deontologice cu reflexia centrată pe conştientizare şi responsabilizare s-au impus, mai ales, odată cu societatea modernă. Aceasta a însemnat şi o agresare a principiilor universaliste ale Eticii referitoare la reprezentarea unei lumi stabile, ordonate şi armonioase. Asemenea schimbări – reliefate de către Max Weber – au determinat o mai mare atenţie în privinţa adaptării omului la realitatea modernă cu pluralismul sistemelor de valori şi de imagini asupra lumii, cu paradoxurile precum cel al emancipării: tehnologia care pe de o parte eliberează prin instrumentalizarea lucrurilor, pe de altă parte e obstacol în faţa eliberării prin alienarea ce o provoacă la nivelul umanului, respectiv aducerea sentimentului confuz al atingerii integrităţii, libertăţii persoanei. De unde, manifestarea unei sensibilităţi sporite în planul vieţii morale şi a unei griji pentru reglementarea acesteia. În fapt, şi alte evenimente au marcat semantica termenului Etică, orientând către dimensiunea deontologică. Să amintim numai de sensul implicat prin considerarea textului Codului de la Numberg în 1947 ce formulează – în vederea prevenirii reluării crimelor din timpul războiului – două exigenţe: afirmarea libertăţii şi impunerea consimţământului subiectului pentru a se evita riscul inumanităţii.

Etica

Etica este filozofie şi ştiinţă a athosului în care, de la un moment al dezvoltării social-istorice, intră şi preocupările privind ceea ce ar trebui să fie / să devină, ceea ce se doreşte a fi / a deveni omul şi omenirea înţeles de valoare-ideal deopotrivă imperativ şi aspiraţie întru depăşirea stării existente nesatisfăcătoare. Aşadar, etica implică traiectul transformării raţional concepute, simţite, dorite, alese şi voite, pe linie de acţiune a omului – concentrare de convingere, atitudine şi comportament.

Etica presupune distingerea următoarelor planuri, niveluri:

- realitatea aşa cum este – faţă de care intervine demersul constatativ; şi

- realitatea aşa cum ar fi bine să fie, însemnând concomitent: e de dorit să fie şi trebuie să fie.

Acest „ar fi bine să fie” imaginează idealul moral, ca o îndreptare, o îmbunătăţire, o împlinire/desăvârşire a stării existente prin proiectarea şi asumarea unei stări ideale, a modelului, anticipare a trebuinţei dar şi a aspiraţiei către care se cuvine a tinde. Propriu-zis, etica aşează în deschiderile necesităţii şi plăcerii; într-un fel, e la mijlocul situaţiilor relativ dilematice, cum aflăm în Noul Testament prin pilda fratelui rătăcitor (care, iniţial, „face ceea ce-i place”) şi a celui rămas acasă (care „face ceea ce trebuie”).

Etica este o ramură a Filozofiei, subsistem al sistemului filozofic. Concepţia etică aparţine şi are caracteristicile concepţiei generale, filozofice despre lume, viaţă, om; la rându-i, ea completează concepţia generală cu idealul, principiile şi normele conduitei umane.

Etica s-a impus şi ca disciplină ştiinţifică; ea este o ştiinţă teoretică, a moralei, având metode specifice de cercetare şi principii după care acţiunea umană are a se ghida.

Etica are o funcţie de informare şi descriere a realităţii / experienţei morale; permite studierea cu instrumentarul ştiinţific al vieţii morale; deschide întru sistematizarea cunoştinţelor, întru elaborarea unei imagini teoretice globale pe baza explicaţiei legice.

Ca ştiinţă a moralei, Etica are caracter axiologic şi normativ - dimensiuni care (dincolo de unele dispute în contemporaneitate, cum că nu ar fi compatibile cu statutul de ştiinţă al Eticii ) o definesc.

În corpus-ul Eticii sunt incluse o serie de valori ce gravitează în jurul binelui şi răului; sunt valori, precum: dreptate, responsabilitate, sinceritate, libertate, înţelepciune, solidaritate, respect, onoare, demnitate, modestie, fericire, omenie etc. cu opuşii lor. De altfel, potrivit specialiştilor, în orizontul Axiologiei, cele mai numeroase sunt valorile moralei; totodată, ele fiind cele mai înalt semnificative pentru afirmarea omului care îşi dă măsură supremă ca personalitate morală. Cu îndreptăţire, Louis Lavelle apreciază valoarea morală ca fiind „valoarea valorilor”; ea contaminează toate celelalte valori, le impregnează în chip fundamental. Etica interesează prin ansamblul judecăţilor de valoare ce poartă asupra conduitei.