Argumente Pro și Contra privind Utilitatea Construcționismului Social drept Cadru de Analiză în Diagnoza Organizațională

Axa principală a cercetărilor întreprinse de L. S. Vîgotski o reprezintă problema

conştiinţei, a naturii şi devenirii acesteia. Detaşându-se atât de concepţiile reducţioniste

sovietice (I.P.Pavlov, V. Behterev), cât şi de cele americane (J. Watson, E.C. Tolman),

Vîgotski îşi propune să demonstreze natura psihologică şi socială a conştiinţei, geneza

socială a psihicului uman. Pentru el activitatea umană nu se reduce la o înlănţuire de

reflexe sau de conduite de adaptare, ci implică o componentă de interacţiune cu mediul,

în cursul căreia se transformă şi subiectul. Dacă acţiunea omului asupra naturii este

mediată de un instrument, acţiunea omului asupra conduitei sale sau a altor persoane este

mediată de sisteme semiotice (în primul rând, limbajul) elaborate social de experienţa

generaţiilor anterioare; însuşirea acestor instrumente de acţiune şi de gândire se realizează

printr-o practică de cooperare socială.

Semnul, cuvântul - având funcţia de mediator - devine un instrument psihic şi

social: dezvoltarea conştiinţei devine un proces de însuşire continuă a acestor instrumente

elaborate istoric, semnificaţia fiind unitatea psihologică a conştiinţei: “Semnificaţia este

veriga intermediară a activităţii psihice umane; semnul este ceea ce are semnificaţie”.

Reprezentând un produs social, sistemele semiotice au un caracter de exterioritate;

însuşirea lor are loc din exterior spre interior, de la activitatea în cooperare (cu adultul)

spre activitatea autonomă; Vîgotski consideră că fiecare funcţie a dezvoltării mentale

apare de două ori în cursul dezvoltării copilului: mai întâi ca o activitate colectivă,

socială (funcţie interpsihică) şi apoi ca activitate individuală, modalitate internă a gândirii

(funcţie intrapsihică). Caracterul instrumental al acţiunii practice se verbalizează şi

devine un fenomen intrapsihic: acţiunile “materiale” devin mentale, contractate şi

modificate - ele se interiorizează.

Distincţia între momentul interpsihic şi cel intrapsihic în geneza gândirii l-au

condus pe Vîgotski la diferenţierea nivelului dezvoltării actuale de cel al dezvoltării

potenţiale; primul nivel este definit de sarcinile (probele) pe care le poate rezolva

independent (competenţe cognitive interiorizate), cel de al doilea - de sarcinile (probele)

pe care le poate rezolva numai cu ajutor, într-o situaţie de colaborare. Vîgotski denumeşte

spaţiul dintre aceste două nivele zona proximei dezvoltări: aici ar trebui cantonate

activităţile de învăţare. Criticând teza pedologiei contemporane cu privire la

independenţa dezvoltării faţă de activitatea de învăţare, Vîgotski promovează teza

conform căreia învăţarea raţional construită se situează în fruntea dezvoltării şi o trage

după sine, lărgindu-i posibilităţile şi perspectivele: “procesele dezvoltării nu coincid cu

procesele învăţării, ... procesele dezvoltării merg în urma proceselor învăţării, care

creează zona proximei dezvoltări”, “este satisfăcătoare numai acea învăţare care

împinge înainte dezvoltarea”.

Pentru Vîgotski dezvoltarea mintală se află indisolubil legată de cea

motivaţională, în teminologia sa - afectivă, fapt pentru care în lucrările sale el susţine

principiul unităţii “intelectului şi afectivului”9. Ideile promovate de Vîgotski au fost

preluate, susţinute şi dezvoltate de colaboratorii şi discipolii săi10. Cunoscute relativ

târziu de specialiştii occidentali, poziţiile teoretice vîgotskiene au avut un impact

deosebit: lucrări traduse în limbi de circulaţie mondială, manifestări ştiinţifice

comemorative, cercetări de aprofundare11.

Implicaţii: rolul tehnologiilor moderne constă în a-i pune în legătură pe elevi

pentru colaborare, nu pentru separare. Rolul educatorului nu este acela de a asigura

contextul pentru o învăţare individualizată, ci de a-l ajuta pe elev să abordeze problema,

să-l încurajeze să lucreze în grup pentru a analiza problemele, precum şi de a-l sprijini cu

un sfat când are nevoie. Modul concret în care se desfăşoară instruirea în viziune

vîgotskiană variază foarte mult, dar fiecare activitate respectă următoarele principii:

- învăţarea şi dezvoltarea reprezintă o activitate socială, colaborativă;

- zona proximei dezvoltări poate servi drept ghid pentru planificarea

curriculară şi a lecţiilor;

- învăţarea şcolară trebuie să se realizeze într-un context semnificativ şi nu

trebuie să fie separată de învăţarea şi cunoaşterea pe care copiii le realizează

în lumea reală;

- experienţele din afara trebuie relaţionate cu experienţa şcolară a elevului.

Viziunile piagetiană şi vîgotskiană, atât prin importanţa, cât şi prin “istoricitatea”

lor, pot fi considerate deja drept “perioada clasică a constructivismului” în educaţie.

Conceptul de „om organizaţional”, introdus de W. H. Whyte, Jr în lucrarea „The organizational man” (1956) se referă la omul pe care îl produce organizaţia, omul care poartă amprenta modului de structurare şi funcţionare a organizaţiei, naturii şi scopului ei specific. El are aspiraţiile şi ideologia sa, educaţia sa şi bolile sale profesionale generate de mediile organizaţionale. Sistemele birocratice produc oameni birocratici, organizaţiile militare generează oameni autoritari, organizaţiile comerciale dau naştere omului mercantil. Caracteristicile structural – funcţionale ale organizaţiilor modelează caracteristicile structural – funcţionale ale psihicului şi personalităţii umane, iar omul este produsul, oglinda organizaţiei sau organizaţiilor pe care le traversează de-a lungul existenţei sale. (Zlate, M. 2004. p. 35)

Luând în consideraţie aceste fapte, este natural să evidenţiem necesitatea de a privi fiecare organizaţie şi fiecare membru al organizaţiei întrun mod flexibil, prin prisma conceptualizărilor corespunzătoare acestora. Acest lucru poate fi realizat prin prisma constructivismului care apare în acest context ca o lupă cu sticlă colorată. Imaginea obţinută, deşi acordată cu acurateţe la realitatea obiectivă este semnificată specific climatului organizaţional analizat, căpătând nuanţe dintre cele mai diverse.

Este logică prezumpţia că fiecare dintre noi, deşi legat în mod imuabil de logica socială, de sensurile general valabile, stereotipale, suntem producători activi ai lumii în care trăim, acordăm specificaţii personale fiecărui lucru, obiect, situaţie, individ cu care intrăm în contact.