Abordarea mistică a proceselor psihice

Înainte de a încerca sa definim, în limbaj psihologic, modul în care misticul leapada catusele simturilor si îsi începe calatoria spre casa, ar fi bine sa examinam mecanismul aflat la dispozitia sinelui normal, constient; creatura sau partea creaturii pe care o recunoastem ca „noi însine”. Psihologii de odinioara obisnuiau sa spuna ca mesajele din lumea exterioara trezesc în acest sine trei forme principale de activitate. (1) Ele stârnesc miscari de atractie sau de repulsie, de dorinta sau de aversiune, care variaza în intensitate de la poftele semiconstiente ale copilului flamând pâna la pasiunile îndragostitului, ale artistului sau fanaticului. (2) Ele stimuleaza un tip de proces digestiv, prin care sinele îmbina si adasta asupra materialului cu care este confruntat, absorbind în final un anumit numar de concepte obtinute si integrându-le lui sau lumii lui. (3) Miscarile dorintei, sau actiunea ratiunii, sau ambele, în combinatii variabile, trezesc în sine o hotarâre prin care obiectul perceptiei si conceptul au ca rezultat actiunea —corporala, mentala sau spirituala. De aici, principalele aspecte ale sinelui au fost clasificate ca emotie, ‘intelect si vointa; iar temperamentul individual a fost considerat emotional, intelectual sau volitional, în functie de acela dintre cele trei elemente - emotia, intelectul sau vointa care si-a asumat rolul predominant.

Psihologii moderni au parasit aceasta conceptie diagramatica si sunt tot mai mult înclinati sa se ocupe de unitatea psihicului - acel sine ipotetic pe care nimeni nu l-a cunoscut vreodata - si de un aspect al dorintei sale energetice, libido-ul sau sau „pulsiunea vitala înspre un scop”, ca factor determinant al vietii sale. Aceste concepte îi sunt de folos studentului în mistica, desi nu pot fi acceptate într-un mod necritic si nici considerate complete.

Deci, psihicul nesatistacut din punct de vedere emotional doreste, dupa cum spuneam, sa iubeasca mai mult; iar intelectul sau investigator doreste sa cunoasca mai mult. Creatura umana constienta banuieste ca ambele dorinte sânt supuse la o usoara dieta; ca exista cu adevarat mai multe lucruri de iubit si mai multe lucruri de cunoscut undeva în misterioasa lume din afara, si ca, în plus, puterile sale afective si capacitatea sa de întelegere sunt demne de un obiectiv mai important si mai durabil decât cel furnizat de iluziile simturilor. Prin urmare, impulsionata de aceste porniri ale sentimentului si ale gândirii, constiinta încearca mereu sa alerge în întâmpinarea absolutului si este mereu fortata sa se întoarca înapoi. Sistemul filosofic riguros, diagramele stiintei, „atingerea apusului de soare” — toate sunt încercate rând pe rând. Arta si viata, accidente ale umanitatii noastre, pot fauri o perspectiva emotionala; pâna în momentul în care intelectul neglijat se trezeste si afirma ca o astfel de perspectiva nu are nici un fel de validitate. Metafizica si stiinta par sa ofere intelectului o fereastra deschisa înspre adevar; pâna când inima întrevede acest peisaj si declara ca nu e decât un desert rece în care ea nu-si poate gasi hrana. Aceste aspecte diverse ale lucrurilor trebuie fie fuzionate, fie depasite, pentru ca sinele în întregul sau sa fie satisfacut; caci realitatea pe care acesta o cauta trebuie sa întruneasca ambele cerinte si sa se achite din plin.