La nastere copilul este doar un individ biologic uman. El devine om social numai prin educatie. Socializarea copilului incepe in familie, unde este ingrijit, isi formeaza deprinderi igienice si de comportament uman, invata limbajul oral ca instrument de insusire a culturii nationale si universale.
Procesul de socializare se continua metodic in gradinite si in scoli, unde are loc instruirea si formarea personalitatii in scopul integrarii in viata sociala.
Prin educatie omul devine constient de propria lui existenta, de locul si rolul sau in societate, de drepturile si indatoririle sale, de potentialul creator de care dispune si de necesitatea afirmarii sale, ca personalitate.
Procesul de socializare realizat prin intermediul scolii a fost denumit socializarea secundara, in comparatie cu socializarea primara mijlocita in prima copilarie de catre familie. Mediul scolar, ca spatiu institutionalizat de socializare, participa nu numai la activitati de dezvoltare cognitiva a elevului, ci si la procese ce prilejuiesc stabilirea de relatii interpersonale.
In experienta copilului, scoala este prima institutie de socializare care face mai clara o diferentiere de status ce nu are baze biologice. Se poate spune ca ,,scoala, in lumina functiei sale de socializare, este o instanta care diferentiaza clasa scolara, in raport cu un singur criteriu, acela al performantei scolare." (F. Mahler, 1977)
Una din temele importante ale psihologiei sociale, cu impact deosebit in mediul scolar, o constituie studiul gindirii sociale sau al atribuirii cauzale. Teoriile din acest domeniu descriu felul in care omul construieste explicatia cu privire la experientele sale. Indivizii cauta sa inteleaga lumea si sa-i desluseasca determinismele, caci numai astfel asa pot duce la bun sfirsit actiunile. In cazul in care nu reusesc sa obtina explicatii multumitoare cu privire la evenimentele mediului ce-i inconjoara, ei traiesc o stare de discomfort psihic.
Oamenii isi fauresc explicatii atit pentru fenomenele lumii fizice ( de exemplu, pentru un trasnet sau pentru eruptia unui vulcan), cit si pentru compaortamentele umane ( pentru manifestari de furie, marinimie sau pentru esec) . In general, astfel de explicatii au o natura cauzala, in sensul ca ele atribuie efectului observat o cauza.
Fritz Heider , initiatorul teoriei atribuirii a fost cel care atras atentie cercetatorilor asupra importantei inferentelor pe care le face simtul comun cu privire la evenimentele din mediu. El asezat nevoia de intelegere, de ordine, de coerenta logica intre motivele umane fundamentale. In conceptia lui, cauzele pe care le atribuim comportamentelor celorlalti sunt de doua feluri:
- factori interni (de pilda, motivatia persoanei);
- factori externi (situatia, presiunea sociala).
De asemenea, el a aratat ca individul nu face numai hetero-atribuiri, cautind sa explice conduitele celorlalti , dar si auto-atribuiri, in incercarea de ase intelege pe sine.
Jones si Davis au rafinat modelul lui Heider, insistind asupra atribuirilor interne. Teoria propusa de ei, a inferentelor corespondente, descrie maniera in care individual infereaza o dispozitie (o trasatura) a actorului (persoana care desfasoara comportamentul si asupra careia se face atribuirea ) pe baza comportamentului observat. Elementul central al unui astfel de demers este reperarea intentiei actorului, iar pentru a stabili existenta intentiei, observatorul trebuie sa stie daa actorul este sau nu constient cu privire la efectele actiunii sale, si daca este capabil de a produce aceste efecte. In cazul in care unul din cele doua elemente ale intentiei lipseste, atribuirea interna este comparomisa. Indivizii sunt intertesati sa feca atribuiri interne (deci sa puna in corespondenta comportamente si dipozitii), intrucit cauzele din interiorul persoanei sunt stabile si fac conduita predictibila.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
