Robert Gagne - condițiile învățării

Puţine lucruri sunt mai demne de interes decât dezvoltarea comportamentului uman.Fiinţa umană devine la matutritate o persoană uimitor de adaptabilă, care îşi exercită funcţiile în cadrul unei societăţi complexe.Cum se dezvoltă ea până la acest nivel, începînd din stadiul iniţial de nou-născut foarte dependent şi relativ neputincios, iată o întrebare de mare importanţă şi interes intelectual.Bineînţeles,o parte din răspunsul la această întrebare îl aflăm prin înţelegerea proceselor de creştere şi dezvoltare, ca proprietăţi comune tuturor fiinţelor vii.Cealaltă parte, legată de o serie de circumstanţe din viaţa individului, rezidă în activitatea de învăţare.În general se admite că deprinderile, aprecierile şi raţionamentele umane, în toată marea lor diversitate, ca şi speranţele, aspiraţiile, atitudinile şi valorile omului, depind în cea mai mare măsură, sub aspectul dezvoltării lor, de evenimentele cunoscute sub denumirea de învăţare.Individul, sub toate aspectele dezvoltării lui, trebuie să depindă de aceşti 2 factori-creşterea şi învăţarea, precum şi interacţiunea lor.

A pune sub semnul egalităţii învăţarea şi creşterea, ca evenimente naturale, înseamnă a ignora cea mai importantă diferenţă dintre ele.Factorii care influenţează creşterea sunt în mare măsură determinaţi genetic, în timp ce factoriicare influenţează învăţarea sunt determinaţi în principal de anumite evenimente din mediul de viaţă al individului.Odată fixată în momentul concepţiei, zestre genetică a individului, creşterea acestuia, nu prea poate fi modificată.Membrii societăţii umane, direct responsabili de sprijinirea individului în cursul dezvoltării lui, exercită un covârşitor control asupra evenimentelor care afectează învăţarea.Experieţa este cel mai bun profesor.Această enormă dependenţă a învăţării de particularităţile mediului implică o mare responsabilitate pentru toţi membrii societăţii.

Învăţarea în psihologia americană

Cercetările aspra învăţării au dus la stabilirea mai multor modele tipice sau prototipuri de învăţare, la care se referă adeseori autorii de specialitate.Ele sunt răspunsul condiţionat, învăţarea prin încercare, eroare, intuiţia şi altele, frecvent folosite pentru a exprima similitudini şi cotraste fundamentale între diversele situaţii în care se produce învăţarea.

Tradiţia asociaţionistă

Însuşirea unei idei noi necesită:(1)asociaţia impresiilor senzoriale sau a ideilor simple din a căror combinare ar rezulta ideea cea nouă şi (2)repetarea acestor evenimente asociate.Concentrarea mentală(atenţie) este o condiţie importantă a învăţării prin asociaţie a noilor idei(MILL,1869).Psihologi americani (William James şi John Dewey) au îmbunătăţit această tradiţie asociaţionistă engleză, cu anumite interpretări cu totul noi.Pornind de la fenomenele biologice din ideile lui Darwin în cursul procesului de adaptare la mediu.Una ditre cele mai importante caracteristici ale învăţării era cosiderată a fi funcţia ei în viaţa organismului.Această optică au aşezat”intelectul”, cît mai ales sitemul nervos la baza înţelegerii raportului dintre impresiile senzoriale şi comportament.Un rol esenţial îl acordau acţiunii, ca factor al învăţării.Acţiunea devenea o trăsătură esenţială în procesul de organizare a comportamentelor, care se numeşte învăţare.

Încercarea şi eroarea la animale.

Edward L.Thondike(1898)a fost un pionier al încercărilor de a folosi animalele pentru a înţelege învăţătura.

Confruntarea cu o situaţie nouă şi cu motivaţia necesară, cel ce învaţă se angajează în diverse “încercări”în vederea obţinerii unor satisfacţii.Mai curând sau mai târziu, dar în mare măsură din întâmplare, el dă o serie de răspunsuri de natură să ducă la satisfacerea trebuinţei.Răspunsurile specifice care sunt imediat urmate de satisfacerea trebuinţei se dovedesc mai rezistente decât altele(mâncarea alimentelor.)-legea efectului.

Răspunsul condiţionat

I.P.Pavlov(1927)-efectul pe care îl are soneria asupra secreţiei salivare a animalului, la vederea hranei ca răspuns natural(necondiţionat).Această însuşire se produce prin prezentarea concomitentă, într-un număr de încercări, a noului semnal(soneria)şi a hranei Astfel, se constituia o legătură: semnal/răspuns.

Intuiţia

Kohler-intuiţia presupune “surprinderea”unor relaţii, înlănţuirea unor evenimente reprezentate interior.Cu toată simplitatea teoriei care pune la baza intuiţiei structura situaţiei observate, fenomenele de intuiţie s-au dovedit a fi unul după altil, dependente de învăţătura anterioară.

Teoria întăririi

Pentru Skinner, întărirea este denumirea dată unei organizări speciale a condiţiilor de stimul şi răspuns care provoacă învăţarea unei noi asociaţii.Un răspuns pe care trebuie să-l înveţe un individ oarecare trebuie să fie prezentat alăturat lor, duc la un alt răspuns.Această concepţie poate fi denumită în mod adecvat –teoria contigenţei întăririi.Aşadar, ideile actuale despre întărire nu sunt deloc unitare sub aspectul semnificaţiei termenului.Noţiunea de întărire va continua să deţină un rol însemnat în teoria învăţării.

Semnificaţia prototipurilor învăţării

Aceste prototipuri au fost deduse din cercetările asupra învăţării la animale, din stadiile privitoare la răspunsul condiţionat, la învăţarea de asociaţii verbale sau la intuiţie.Preferinţa pentru unul sau altul din aceste prototipuri a exercitat o influenţă considerabilă asupra evoluţiei cercetărilor despre învăţare.Ori de câte ori din teorii rezultă predicţii contradictorii, se apeleză la aceste prototipuri ca la nişte instrumente concrete de rezolvare a problemei.Tot aşa se proiecteză şi experimentele destinate să testeze predicţiile teoretice.

Există 8 feluri de învăţare.

Condiţiile învăţării

Prezenţa performanţei nu poate duce la concluzia producerii învăţării.Este necesar să se demonstreze că a avut loc o modificare de comportament.Trebuie să se ţină cont de incapacitatea de a realiza performanţa înainte de învăţare, cât şi de capacitatea prezentă după învăţare.Ansamblul iniţial de capacităţi pe care le posedă individul poate fi denumit”condiţii interne”ale celui care învaţă.Sunt şi condiţii externe, a căror acţiune este independentă de el.

Conducerea învăţării

Este o sarcină care presupune multă pricepere şi forţă de convingere din partea celui care şi-o asumă.Acesta este de obicei profesorul care reprezintă lumea de experienţă şi de înţelepciune a adulţilor.Fixarea şi alegerea pentru elevi a ramurilor ştiinţei, a direcţiilor de desfăşurare în viitor a studiilor,a introducerii eventuale de teme suplimentare şi de domenii explorabile constituie activităţi de conducere a învăţării, care cer, la rândul lor o vastă experienţă, care le au profesorii.Este necesar ca produsele învăţării, rezultatele elevului, să fie apreciate de un agent exterior acestuia în scopul asigurării obiectivităţii şi imparţialităţii lor.Asemenea aprecieri trebuie să intervină în vederea informării elevului asupra a ceea ce a reuşit să realizeze prin învăţare şi probabil sunt legate intim de motivaţia lui.