Provocările Educației Incluzive

Bazele educaţiei incluzive

De-a lungul istoriei, şcoala şi gândirea pedagogică au abordat în diferite feluri problematica educaţiei unor copii care învţă mai greu. Societatea şi şcoala manifestă, faţă de această categorie de elevi, o gamă variată de atitudini, de la acceptare şi includere în medii şcolare obişnuite, la diferite grade şi modalităţi de separare şi de izolare faţă de contextele purilor copiilor. Se presupunea că dificultăţile de învăţare îşi au originea intrinsecă copiilor. În consecinţă, scopul a fost determinarea cauzelor reale ale dificultăţilor copilului pentru a se putea decide asupra măsurilor necesare pentru îmbunătăţirea situaţiei. Acest mod de abordare s-a bazat pe ceea ce se numeşte punctul de vedere asupra dificultăţilor educaţionale ale unui anumit elev. sociale şi educaţionale la care au acces toţi copiii.

Răspunsul tradiţional al sistemului şcolar faţă de copiii cu dificultăţi de învăţare a fost atribuirea acestui fapt limitelor, incapacităţilor sau handica

În ultimul timp, au fost recunoscute din ce în ce mai mult limitele acestui mod de abordare. Astfel, în primul rând, am înţeles că admiţând faptul că dificultăţile de învăţare sunt inerente copiilor am ajuns să etichetăm unii copii ca fiind diferiţi sau speciale. Ca urmare, a acestui mod de abordare, s-a ajuns ca din partea acestor copii să se aştepte rezultate mai slabe şi, în consecinţă, li s-au dat sarcini mai puţin solicitante subliniindu-se ideea că nu puteau face faţă. În mod frecvent sarcinile ce li se repartizau necesitau ca ei să lucreze singuri, sau în clasă, sau într-o zonă separată a şcolii.

În ultimii ani au fost înregistrate tendinţe de a descoperi modalităţi de reacţie noi faţă de copiii care întâmpină dificultăţi în clasele obişnuite. Aceste tendinţe pornesc de la prmisa că dificultăţile apar datorită interacţiunii unei întregi game de factori, dintre care unii sunt inerenţi copiilor, alţii privesc deciziile luate de profesori. Recunoaşterea acestui fapt duce la un punct de vedere optimist. Ceea ce fac profesorii, deciziile pe care le iau şi experienţa oferită, precum şi relaţiile lor cu elevii, influenţează considerabil procesul de învăţare al copiilor. Astfel, raportăm dificultăţile educaţionale la curriculum.

Noul mod de gândire ia în consideraţie pericolele asociate cu ideea etichetării. În loc de a grupa copiii consideraţi “speciali” sau “care pot fi recuperaţi”, se admite că toţi copiii sunt speciali. Deci, scopul trebuie să fie acela de a răspunde tuturor copiilor ca individualităţi, admiţând că individualitatea este un lucru demn de a fi respectat.

Angajarea comunităţii internaţionale în problematica educaţiei pentru toţi – a educaţiei universale – a început în mod sistematic o dată cu anul 1948 prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aceasta recunoaşte “dreptul tuturor oamenilor la educaţie”, stipulează că educaţia elementară este obligatorie şi gratuită, iar nivelurile superioare ale învăţământului trebuie să fie accesibile tuturor pe baza meritelor (prformanţelor).

Ideile şi cuvintele cheie care fundamentează în plan ideologic paradigma educaţiei pentru toţi sunt (cf. T. Vrăsmaş, 2004, p.17):

- Dreptul la educaţie este esenţial pentru toţi copiii (imprescriptibil, necondiţionat), dar şi pentru fiecare în parte;

- Acest drept trebuie realizat pe baza egalităţii de şanse ceea ce reflectă discriminările privind accesul la educaţie a numeroşi copii;

- Demnitatea umană a copilului trebuie respectată (inclusiv prin disciplina şcolară);

- Obiectivele fundamentale ale educaţiei sunt: dezvoltarea personalităţii copilului la nivelul potenţialului maxim; pregătirea pentru viaţă activă şi responsabilă, într-o societate liberă dar diversă;

- Sunt necesare măsuri pe linie naţională şi internaţională în asigurarea educaţiei universale.

Ruptura care există în lume între nevoi de educaţie şi realizarea acestora – inclusiv pentru copiii cu deficienţe – a condus treptat la o reevaluare a strategiei cu privire la educaţia acestora. Noua strategie – denumită educaţia incluzivă – a fost considerată o parte integrantă a paradigmei “educaţia pentru toţi în anul 2000” – cu ocazia Conferinţei Mondiale “Educaţie pentru toţi; satisfacerea nevoilor de bază ale învăţării” – la întâlnirea miniştrilor educaţiei de la Jomtiem, Thailanda, 1990.

Anul 1990 a adus primele semne că provocarea excluderii de la educaţie – ca formă de excludere socială şi culturală – a fost luată în serios de liderii mondiali. Educaţia pentru toţi este o manifestare a progreselor în democratizarea lumii contemporane, ilustrate şi prin lozinci mai generale de tipul societate pentru toţi, societate deschisă. Prevenirea şi diminuarea excluderii şi/sau a marginalizării sociale par a fi direcţii de acţiune pe agenda comunităţii internaţionale şi la începutul acestui mileniu.

Obiectivele stabilite la această Conferinţă sunt (cf. T. Vrăsmaş, 2004, p.19):

• Îngrijirea extinsă a copiilor de vârstă mică, în mod special pentru cei săraci şi dezavantajaţi şi pentru copiii cu dizabilităţi;

• Stabilirea accesului universal la educaţia şcolară primară şi încheierea acesteie până în 2000;

• Creşterea procentelor în fiecare grup în care realizările şcolare ating niveluri specificate;

• Reducerea numărului de analfabeţi adulţi cu 50% cu accent special pe analfabetism la femei;

• Extinderea educaţiei de bază şi a pregătirii şcolare pentru tineri şi adulţi;

• Îmbunătăţirea diseminării cunoştinţelor, priceperilor şi valorilor necesare pentru o viaţă mai bună şi o dezvoltare durabilă;

• Reducerea disparităţilor în educaţie, acordarea unei atenţii deosebite grupurilor dezavantajate: săracii, copiii străzii, cei care lucrează, populaţiile rurale şi cele izolate, nomazii şi muncitorii migratori, minorităţile etnice, rasiale, ligvistice, refugiaţii, copiii şi adulţii cu handicap.

Fiecare persoană – copil, tânăr sau adult – trebuie să beneficieze de oportunităţi educaţionale proiectate pentru a le satisface necesităţile educaţionale de bază.

Recunoaşterea efectivă şi plenară a tuturor drepturilor, pentru toţi copiii, a fost realizată cu adevărat pe 22 noiembrie 1989 o dată cu adoptarea de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului.

Această Convenţie este un document cu adevărat unic. După adoptare, el a fost ratificat de cele mai multe state, într-un timp foarte scurt.

Convenţia este foarte importantă şi semnificativă deoarece exprimă o viziune asupra copilului, reflectând câteva valori de bază cu privire la tratamentul copiilor, la protecţia şi la participarea lor în societate. Principiile alese de Comitetul ONU pentru fundamentarea drepturilor copilului sunt: nondiscriminarea; interesul superior al copilului; asigurarea supravieţuirii şi dezvoltării; exprimarea opiniei copilului (participarea la deciziile legate de propria soartă). Extrem de important este şi principiul indivizibilităţii drepturilor, complementar nondiscriminării.

La articolul care se referă la nondiscriminare şi indivizibilitatea drepturilor se afirmă clar că, toate drepturile se aplică tuturor copiilor, fără nici un fel de discriminare, inclusiv pe criteriul incapacităţii (dizabilităţii). Altfel spus, toţi copiii beneficiază de toate drepturile enumerate în Convenţie, “indiferent de culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, sau altă opinie a copilului ori a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie”. Prin prisma acestor prevederi de bază ale Convenţiei, dreptul la educaţie, la fel ca şi celelalte drepturi fundamentale ale copilului, nu poate fi diminuat sau minimalizat.