Managementul Calității în Învățământul Primar

Conceptul de management are semnificaţii multiple şi se foloseşte mult în practică şi teorie. Ca activitate practică, se regăseşte peste tot în societate, în toate domeniile şi pe toate palierele societăţii. Activitatea de conducere care a apărut odată cu primele forme de organizare socială şi s-a dezvoltat concomitent cu progresul material şi spiritual al omenirii, constituie deci o componentă a oricărei activităţi colective; este un fenomen de mari dimensiuni, complex, a cărui necesitate obiectivă rezultă din însăşi natura muncii sociale. Acest fenomen – managementul - dă naştere de fapt întregii dezvoltări economice şi sociale.

Învăţământul, ca domeniu prioritar al vieţii sociale, ca ,,întreprindere” de lungă durată, de care depinde formarea celui mai important factor al naţiunii-omul pregătit prin studii, forţa de muncă şi specialiştii - nu poate şi nici nu trebuie să-şi permită să aibă eşecuri. În acest sens, el are nevoie de o conducere competentă şi eficientă. Conducerea competentă şi eficientă a învăţământului. Atât la nivelul sistemului, cât şi la nivelul instituţiei de învăţământ necesită fundamentarea ei ştiinţifică. La baza acestei fundamentări stă ştiinţa conducerii învăţământului sau managementului educaţional.

Unul dintre dezideratele permanente ale societăţii a fost acela al educaţiei de calitate, astfel încât prin pregătirea generaţiei tinere să se garanteze un viitor mai bun întregii comunităţi. Conceptul de calitate în educaţie este uneori înţeles ca excelare în efortul de a obţine performanţe sau ca pregătire la cel mai înalt nivel într-un anumit domeniu de activitate. Alteori calitatea desemnează gradul de adecvare în raport cu orizontul de aşteptare al beneficiarului ( Mariana Dragomir, op.cit.,pag.24), sau pur şi simplu, valoarea unei activităţi didactice, rezultate prin raportarea la anumite standarde sau prin comparaţia cu alte activităţi asemănătoare.

Din această perspectivă, managementul calităţii implică decizii prin care să se asigure un nivel de pregătire superior al elevilor, reuşita acestora la examene, iar în perspectivă integrarea lor profesională şi socială.

Mariana Dragomir susţine că asigurarea calităţii activităţilor didactice ,,reflectă efortul conceptual, de realizare a obiectivelor generice( competenţe academice, profesionale, modele de gândire, de comportament), în conformitate cu un sistem valoric( set de standarde care să permită măsurarea gradului de realizare a obiectivelor generice în raport cu aşteptările beneficiarului), pentru a satisface cerinţele beneficiarului” ( M.Dragomir, 2003,pag.7-8).

Controlul calităţii activităţii didactice se poate realiza atât la nivelul elevului, cât şi la nivelul cadrelor didactice. În mod normal, învăţătorul care predă un anume pachet de cunoştinţe este şi cel care verifică în ce măsură elevii au asimilat cunoştinţele predate.

Se admite că numai învăţătorul titular este pregătit într-o asemenea măsură încât Poate să aprecieze exact progresele pe care le înregistrează elevii în asimilarea fiecărei discipline.

Cercetările experimentale recente au scos în evidenţă faptul că învăţătorul care evaluează elevii cărora tot el le-a predat are tendinţa să pună note mai mari decât merită şi, de aceea, în locul evaluării tradiţionale ( internă, unde învăţătorul care evaluează este acelaşi cu cel care a predat), se recomandă tot mai mult extinderea modalităţilor de evaluare externă, adică evaluarea să nu se facă de către învăţătorul titular, care a predat cunoştinţele ci de către un alt învăţător sau de către un expert în evaluare.

Monitorizarea calităţii în educaţie se realizează pe baza unor indicatori manageriali cum ar fi:

• Eficienţa didactică ( care ar putea fi cuantificată prin rezultatele obţinute la testări de către elevi);

• Ergonomicitate ( consumul de timp şi de resurse materiale);

• Eficacitate ( ca relaţie între eficienţă şi economicitate);

• Afectivitatea, definită ca relaţia ,,dintre eficienţa prevederilor şi adecvarea lor la nevoile existente şi incluse ale grupurilor de interese” ( Mariana Dragomir, op.cit., pag.14).

Obiectivele cele mai precise sunt cele fixate la nivelul clasei de către învăţători, cunoscute şi sub denumirea de obiective operaţionale. Într-adevăr, învăţătorul are posibilitatea de a concepe relativ precis posibilităţile elevilor, de a înţelege cunoştinţele pe care urmează să le predea sau deprinderile pe care pot să şi le formeze elevii. Observaţiile de eficienţă sau de eficacitate sunt greu de întreprins, necesitând un timp îndelungat, iar din această cauză, cel puţin în momentul de faţă, cea mai mare parte a evaluării în România învăţătorului care predă la clasă.