Geniul Creator și Teoria Ian a Personalității

De ce a fost Mozart marele creator şi nu Salieri, un compozitor care a lucrat în Viena în acest timp ca şi Mozart şi a respirat acelaşi aer muzical? Teoria IAN a personalităţii răspunde la întrebare (I vine de la înzestrarea genetică, A de la ajutorul atribuit de vârstă, N de la nenorocirile tinereţii). Mozart beneficia de toate cele trei caracteristici ale teoriei, lucru care dă naştere unei personalităti provocante (caracterizată de creativitate foarte sustinută). Salieri pe cât avusese parte de nenorocirile tinereţii pe atât de puţin a contat pe ajutorul vârstei. Această combinaţie este asociată cu personalitatea variată/convenţională (personalizată de creativitatea nu atât de susţinută). Personalităţile provocate au un potenţial superior de creativitate pentru că: a) lipsindu-le multe din scenariile obişnuite, ele dezvoltă propriile lor scenarii care intră într-un conflict constructiv cu scenariile obişnuite ale sociatăţii şi b) ele posedă o dorinţă puternică de a finaliza. În mod specific, semnul creativităţii lui Mozart era aceea a unui alchimist (una dintre cele 14 tipuri importante de personalităţi provocate) pentru că nenorocirea tinereţii lui fusese dezamăgirea paternă (caracter şi profesie). Astfel comparaţia iniţială între Mozart şi Salieri este extrapolată prin compararea lui Mozart cu alţi trei alchimişti: Goethe, Picasso şi Jung şi apoi prin analizarea în antiteză cu alte trei tipuri de personalităţi provocate: universalistul, influenţat de moartea timpurie a părinţilor (de exemplu Bach), radiologul, influenţat de infirmitatea fizică (de exemplu Bartok, Berg, Proust, Eliot, Lautrec) și încătuţatul, influenţat de nașterea nelegitimă sau suspiciunea acesteia (de exemplu Wagner, Erasmus of Rotterdam, Leonardo da Vinci, Boccaccio).

TEORIA IAN A PERSONALITĂŢII

Teoria IAN (Therivel, 1988, 1990, 1993) s-a născut ca explicaţie a nenorocirilor majore ale tinereţii, în special moartea timpurie a părinţilor în vieţile personalităţilor eminente şi creative. Albert (1983) de exemplu, a făcut un sumar al rezultatelor câtorva studii asupra incidenţei morţii timpurii a părinţilor în cazul oamenilor eminenţi: președinţi, prim miniştrii, laureaţi ai premiului Nobel şi oameni de ştiinţă cunoscuţi. Totuşi, după cum a observat şi Albert: „ Nu numai persoanele eminente au în viaţa lor o frecvenţă semnificativă a astfel de experienţe. Comparată cu o medie de 8% a populaţiei care se confruntă cu moartea timpurie a părinţilor, procentele pentru criminalii adulţi, pacienţii secţiei de psihiatie, adulţii (în special depresivii) şi ale adulţilor eminenţi sunt mari şi destul de apropiaţi (32%, 27%, 28%). Totuşi dacă eliminăm din studii pe toţi cei care au primit puţin din ajutorul tinereţii (din cauza părinţilor incapabili sau ignoranţi, au un statut cultural şi socio-economic precar), probabil am elimina din comparaţie majoritatea criminalilor (Glueck & Glueck 1950, 1968; Konopka, 1966; West, 1967) şi probabil un număr de pacienţi ai secţiei de psihiatrie (Sameroff & Seifer, 1989).

Ar rămâne persoanele eminente ca receptori a unor mari nenorociri cât şi a avantajelor ajutorului tinereţii. Deşi moartea timpurie a unuia dintre părinţi este cea mai studiată dintre nenorocirile tinereţii care provoacă geniul creator, există şi multe altele cum ar fi absenţa pe termen lung a părinţilor, infirmitate fizică, lipsa dragostei parentale, dominarea parentală, dezrădăcinare, dezamăgire parentală profesională sau de caracter, naştere nelegitimă şi experienţe negative între fraţi diferiţi.

Pe de altă parte, ajutorul presupune toate tipurile de ajutor prietenos din partea părinţilor sau substitutelor parentale, rude, prieteni sau mentori. Alte forme de ajutor provin dintr-un statut cultural şi socio-economic de la mediu spre înalt (de exemplu Albert, 1983; Simonton 1994), asistenţă medicala, educaţie, experienţe de muncă şi timp liber pentru a-şi urmări interesele personale. Mulţi autori au evidenţiat diferenţele genetice majore dintre fraţi, nu doar din punct de vedere al inteligenţei și coordonării psiho-motorii (atît de importantă pentru unele profesii), dar şi al temperamentelor (de exemplu Buss & Plomin, 1990). În ceea ce priveşte temperamentul, Bloom (1982), cum în cadrul unei familii, fratele care atingea starea de eminent nu era cel talentat, ci cel mai dispus să se dedice.

Concentrându-se asupra copiilor Alber şi Runco (1986) au discutat contribuţia diverselor nenorociri la creativitate: „Familiile copiilor creativi (provocaţi pentru IAN) sunt caracterizaţi în general de trăsături neobiţnuite (Albert, 1971, 1980a, 1980b). De exemplu asemenea familii au tendinţa de a avea o mare regularitate a pierderii părintelui... Pe de altă parte, familiile copiilor normali au tendinţa de a se încadra unui model conventional al familiei ca nucleu, cu ambii părinţi coexintând. Relaţiile tată-fiu sunt în mod special tolerabile şi armonioase, comparabile cu acelea ale familiilor copiilor creativi... Părinţii (copiilor creativi) înşişi nu se înţeleg adesea, şi aceasta afectează deasemenea nivelul conflictului pe care îl trăiesc. Copilul creativ luptă tipic cu mai multă ostilitate decât un copil la fel de destept, dar mai puţin cretiv (p.339-340).