Educație Timpurie

1. Explicarea conceptelor de bază ale educaţiei timpurii

Educaţia timpurie a apărut ca urmare a cercetărilor din domeniul educaţiei pe segmentul de vârstă preşcolară şi antepreşcolară de unde s-au dedus efectele pe care le-a produs în integrarea socială şi în reducerea comportamentelor deviante şi în reducerea eşecului şcolar. Efectele pozitive produse pe aceste trei mari laturi şi în plus sporirea imaginii de sine pozitive, descoperirea identităţii şi a autonomiei au dus la elaborarea unor strategii naţionale privind educaţia timpurie şi a unor programe de educaţie timpurie.

Prin aceste strategii şi programe se pune în valoare o educaţie organizată şi centrată pe copil căruia i se oferă sprijin psihopedagogic pentru a deveni ceea ce îşi va dori.

Astfel se poate studia fenomenul educaţional sub toate aspectele pe care le exercită factorii educaţiei asupra copilului în toate planurile: cognitiv, afectiv – motivaţional sau comportamental. Se urmăreşta optimizarea educaţiei la vârste mici prin analiza tuturor factorilor implicaţi. Copilăria timpurie fiind o perioadă de provocări atât pentru părinţi cât şi pentru cei mici aceştia trebuie să înveţe să se cunoască, să convieţuiască armonios, să evolueze şi să depăşească cu succes această perioadă a copiilor. Din această cauză educaţia a mai coborât un segment pentru a veni în ajutorul acestor transformări în bine.

Dezvoltarea personală la această vârstă presupune dobândirea şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi inserţie socială, dezvoltarea capacităţilor de explorare, cunoaştere şi asimilare, cunoaştere de sine şi a celorlalţi, formarea imaginii de sine şi a stimei de sine, descoperirea şi înţelegerea propriilor trăiri emoţionale şi ale celorlalţi, dezvoltarea capacităţilor empatice şi dezvoltarea capacităţilor creative. Pe de altă parte părinţii trebuie să-şi îmbunătăţească cunoştinţele despre particularităţile de vârstă ale copiilor, dobândirea abilităţilor de interacţiune eficientă cu copilul – favorabile dezvoltării armonioase a acestuia. Toate acestea nu puteau fi lăsate să se întâmple oricum şi în orice condiţii şi de aceea a apărut această preocupare şi rezolvare mai mult sau mai puţin a problemelor legate de educaţia timpurie.

În concluzie educaţia timpurie se referă la toate aspectele legate de perioada de la naştere până la vârsta de 6-7 ani în care copilul are o dezvoltare rapidă. Educaţia timpurie cuprinde îngrijirea, creşterea şi dezvoltarea copilului prin care urmărim să producem învăţare pentru copil care se va finaliza cu diferite achiziţii. Această educaţie îşi doreşte să pună pe poziţie centrală toate influenţele de care are nevoie un copil pentru a fi capabil de acel salt calitativ şi cantitativ la un nivel complex de dezvoltare. Prin educaţie timpurie trebuie să înţelegem un domeniu integrat cu tot ceea ce priveşte binele copilului: nutriţie şi sănătate, dezvoltare familială şi comunitară, dezvoltarea femeii, psihologia dezvoltării, sociologia, antropologia şi altele care concură la îngrijirea, creşterea şi dezvoltarea copilului de la concepţie până la vârsta de 7 – 8 ani.

2. Analiza modului în care se integrează învăţământul preşcolar în educaţia timpurie

Educaţia preşcolară este unul din elementele esenţiale ale educaţiei individului uman. În procesul educaţiei preşolare, un rol esenţial îi revine sistemului preşcolar, care reprezintă o etapă incipientă pentru încadrarea copiilor în sistemul educaţional.

Încă din anul 1990 a apărut o preocupare în care politicile educaţionale au fost orientate în aceeaşi direcţie cu politicile educaţionale europene prin democratizarea sistemului educaţional, prin îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei procesului de învăţământ, evidenţierea funcţiei sociale, formarea şi dezvoltarea personalităţii indivizilor cu scopul integrării sociale optime, dezvoltarea, ocrotirea şi păstrarea valorilor culturale româneşti, promovarea identităţii şi spiritualităţii culturii româneşti în cadrul culturii universale. Sistemul educaţional din România a avut în vedere principiile care guvernează sistemul educaţional european, dar s-a fundamentat pe valorile, nevoile şi normele societăţii româneşti, şi pe trăsăturile şi caracteristicile specifice societăţii noastre.

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii fiind caracterizată printr-un proces intens de maturizare psihică. Educaţia timpurie ţine cont de această premisă şi de înfluenţele care îşi pun amprenta pe dezvoltarea copilului. Copilul în perioada de la naştere şi până la vârsta de 5-6 ani îşi dezvoltă stările afective în funcţie şi de ceea ce a trăit în perioada intrauterină. Ajungând în perioada de 5-6 ani în care stimularea este la nivel maxim, ca şi nevoia de explicaţii în profunzime a lucrurilor. În această perioadă dacă nu stimulăm vom pierde în jur de 80% din conexiunile care s-ar fi putut face. Astfel înţelegem nevoia acerbă de a educa într-un cadru instituţionalizat asistat de persoane bine pregătite pentru a oferi copilului informaţii, stimulare, protecţie, timp, mediu sănătos şi sigur, alături de alţi copii de vărsta lui pentru a avea bune interacţiuni suportive şi afective. Altfel spus învăţământul preşcolar se situează în finalul educaţiei timpurii.

Perioada de preşcolaritate aduce schimbări importante atât în planul dezvoltării somatice, a celei psihice, cât şi în planul vieţii relaţionale. Apar diferenţe între solicitările mediului familial şi cele din partea învăţământului preşcolar. Diferenţe care presupun noi conduite de adaptare, dar şi adâncirea contradicţiilor dintre solicitările externe şi posibilităţile interne ale copilului de a le satisface. Prin joc,ca activitate dominantă, învăţământul preşcolar conduce copilul spre adâncirea proceselor de cunoaştere şi la schimbarea atitudinii faţă de mediul înconjurător. Dacă antepreşcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preşcolaritatea este vârsta descoperirii realităţii, a realităţii fizice, umane şi, mai ales, a autodescoperirii. În plan uman se petrece o recunoaştere a individualităţii proprii.