Educația religioasă

Educatia religioasa

Perceptia religioasa a lumii pozitioneaza prin ea insasi omul si umanitatea pe traiectul rectitudinii morale. Omul nu izbandeste numai prin inteligenta si rationalitate. Sunt situatii in care aceste acte , profesate unilateral , conduc mai degraba la pierzanie, la dezagregare existentiala.

Constituie o naivitate sa expulzam religia pentru ca nu parvine la o explicatie stiintifica a realului , din cauza “irationalitatii” sale. Chiar daca religia s-ar reduce numai la credinta, nu trebuie minimalizat rolul educativ al acesteia. Educatia – considera Rene Hubert (1965, p 454 )- nu poate fi nici exclusiv rationala, nici exclusiv confesionala. “Sarcina educatiei conceputa in sens spiritual – scrie Rudolf Steiner (1966, p 20) – este de a duce cuplul Suflet-Spirit spre o armonie cu un altul, Viata-Corp.” Iar dictonul “crede si nu cerceta” (pus pe seama religiei in mod nejustificat ,caci aceasta invitatie nu o gasim in Biblie) nu trebuie interpretat ca o pledoarie pentru inactivitate in planul observarii si investigatiei stiintifice , ci , mai degraba , ca un indemn la intemeierea unui ideal personal , coerent si imperturbabil : crede si nu cerceta temeiul credintei tale , nu te indoi de ea, fii perseverent si mergi mai departe.

Orice pedagogie se ciocneste de aceasta problema: daca un copil poate si trebuie sa acceada la credinta religioasa.Dupa unii, aceasta posibilitate este data de insasi gratia divina. “Credinta, in ceea ce are matur , consta in acceptarea ofertei divine: a accede la inaccesibil , a vedea ceea ce este invizibil, a participa la gloria si la atotputernicia lui Dumnezeu” (Voeltzel, 1960, p 10).

Credinta este o treapta necesara pe drumul cunoasterii si autocunoasterii. Prin religie, copilul nu numai ca este pus in relatie cu zonele perfectiunii transcendente , dar –totodata- la nivelul persoanei , se creeaza o predispozitie de insertie a eului intr-o regiune de valori profunde, unde viata se concentreaza , devine mai personala, mai autentica.

De altfel , intre credinta si educatie relatiile sunt de un tip special. Se stie ca educatia tinde sa spiritualizeze mai profund ceea ce natura sau gratia divina a pus in om si sa-l innobileze cu noi valori.Viitorul unui om sau al unei comunitati se cladeste plecand de la supozitia dezirabilitatii si credintei ca acel viitor este cel ce merita a fi conturat, castigat,atins. Succesul unui act educativ este dat si de insistenta cu care educatorul isi imagineaza contururile personalitatii viitoare si mediteaza adanc la toate detaliile acestui profil,fara nimic in plus sau in minus, profil ce poate capata valoare operationala fiind luat drept ghid si model corector, atat pentru traseul ce-l are de parcurs, cat si pentru scopul ce-l are de atins.

Elevul are nevoie de credinta- dar nu prin minciuna, frica , inoculare - ca ceea ce face este bun , corect, dezirabil. Trebuie sa se increada in omul de langa el.Trebuie sa consimta ca modelul ce-l are in fata- dascalul- este unul ce merita a fi urmat.

Educatia are o nevoie de stringenta de credinta, aceasta trebuind sa fie catalizatorul initial al oricarei actiuni pedagogice.Credinta in ceea ce faci , in felul cum faci, in menirea ce-o ai , in tinta ce-o vrei atinsa, nu numai ca orienteaza si lumineaza calea pe care mergi , dar iti da acea siguranta, certitudine,rectitudine si fermitate de care tu, ca profesor ,ai atata nevoie.

Religia ii ofera omului sansa de a se proiecta intr-un orizont de valabilitate ce transcede orice dat factual.”A trai ca fiinta umana-spune Mircea Eliade- este in sine un act religios,deoarece alimentatia, viata sexuala si munca au o valoare sacramentala” (1990, p 131)