Educația Morală

Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale.

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”

Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei.

Prin morală se înţelege, în mod curent, un ansamblu de norme, reguli şi precepte, deprinderi şi obiceiuri, mentalităţi, sentimente şi trăiri, valori, idealuri şi scopuri care călăuzesc omul în viaţa personală şi socială. Educaţia morală urmăreşte să formeze şi să dezvolte calităţi şi însuşiri pentru ca, pe baza lor, individul să se poată integra în grupul social şi să poată ducă o viaţă socială normală. În general, prin educaţie morală se urmăreşte formarea individului pentru a face bine şi a-l promova, realizarea echilibrului său interior, generat şi consolidat de respectarea cotidiană a normelor şi principiilor morale.

Etica este ştiinţa despre morală, este ştiinţa vieţii morale.

Ca formă a conştiinţei sociale, morala cuprinde următoarele trei elemente:

1) Valori morale - reprezentând comportări, acţiuni, fapte cărora li se oferă, pe plan social, o apreciere pozitivă, în sensul că ele coincid cu concepţiile provenite din societatea respectivă;

2) Norme, precepte şi reguli morale(coduri morale);

3) Afectivitate morală sau sensibilitate morală.

Educaţia este o activitate necesară şi permanentă nu numai pentru realizarea de sine a individului, ci şi pentru progresul societăţii. Ca şi celelalte discipline de învăţământ, educaţia morală a înregistrat îmbogăţiri conceptuale în spaţiu şi în timp.

În perioada trecerii de la totalitarism la democraţie simplă, proces cu profunde repercursiuni şi asupra şcolii, învăţătorilor le rămâne responsabilitatea construirii modelului de formare a omului care va acţiona în societatea democratică pentru progresul ei şi prosperitatea tuturor cetăţenilor.

Potrivit teoriei funcţionaliste, majoritatea societăţilor au cinci categorii de instituţii importante:

1) Economia se ocupă de sistemul de producere, repartiţie şi achiziţionare de bunuri şi servicii necesare pentru supravieţuirea oamenilor;

2) Familia este instituţia socială căreia îi revine rolul şi implicit responsabilitatea de a îngiji copiii şi de a transmite moştenirea culturală a societăţii prin socializare;

3) Şcoala, sau pe plan mai larg, sistemul educaţional, reprezintă instituţia socială menită să asigure membrilor societăţii un set fundamental de deprinderi cognitive şi intelectuale, care le va da posibilitatea să funcţioneze în societate;

4) Instituţia politică este răspunzătoare de organizarea şi repartizarea puterii între membrii societăţii;

5) Religia este instituţia socială care asigură coeziunea socială prin interesul ei pentru „valorile absolute”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe”, şi implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Şcoala trebuie să fie o instituţie autonomă, un laborator de format caractere demne şi conştiinţe responsabile care vor lua ele însele cele mai bune hotărâri.

Este incontestabil faptul că educaţia este atât ştiinţă, cât şi artă. Ca ştiinţă, educaţia pretinde raţiune, iar ca arta pretinde implicaţie afectivă.