Educația Intelectuală

Din punct de vedere etimologic conceptul de intelect derivă din latinescul intelectus care desemna la origine capacitatea de a cunoaşte, de a opera cu fapte, noţiuni, principii şi reguli de acţiune. Evoluţia societăţii contemporane face ca educaţia intelectuală să deţină o pondere sporită în ansamblul activităţilor instructiv-formative. Principalii factori care au determinat impunerea progresivă a educaţiei intelectuale în câmpul preocupărilor educaţionale sunt următorii:

- accentuarea caracterului intelectual al majorităţii activităţilor umane;

- implicarea a tot mai multor oameni în procesul creaţiei materiale şi spirituale, mai ales a celei spirituale;

- explozia informaţională şi revoluţionarea mijloacelor de informare în masă;

- necesitatea obiectiv impusă de a comuta accentul de la obiectivele de tip informativ la cele de factură formativă, de la autoinstruire la autoformare;

Organizarea şi desfăşurarea educaţiei intelectuale a avut ca repere teoretice permanente orientările şi doctrinele psihologice cu privire la intelect şi posibilităţile sale de dezvoltare. Principalele abordări ale intelectului sunt abordarea nativistă/inneistă, abordarea ambiental-raţionalistă şi abordarea constructivistă.

Abordarea inneistă ilustrată de lingvistul american N. Chomsky, are ca punct de pornire relaţia limbaj-gândire, respectiv faptul că limbajul apare şi se dezvoltă asemeni unui organ, omul posedând o cunoaştere implicită şi non-conştientă despre structura gramaticală a limbii. Limbajul apare şi se dezvoltă în sensul revelării fotografice, factorii de mediu şi legile psihologice ale învăţării neintervenind decisiv în acest proces. Structurile mentale sunt înnăscute iar capacitatea de a cunoaşte şi a învăţa este dată genetic aşa după cum organismul nostru poate fi predispus din naştere pentru a deveni alergic la un anumit factor sau element al mediului înconjurător. În aceste condiţii educaţia, neputând interveni direct şi decisiv în devenirea cognitivă a omului, ar avea simplul rol de a oferi individului condiţii de mediu capabile să faciliteze şi grăbească procesul nativ determinat al dezvoltării intelectuale a subiectului uman,.

Abordarea ambiental-raţionalistă, propusă de L.S. Vîgotski, consideră că educaţia intelectuală trebuie să ţină seama de determinarea nivelului de dezvoltare al intelectului copilului, respectiv de existenţa unui nivel al dezvoltării intelectuale actuale şi a unui nivel al dezvoltării intelectuale potenţiale.

Nivelul dezvoltării intelectuale actuale se referă la totalitatea operaţiilor intelectuale pe care copilul este capabil să le execute corect la momentul prezent iar nivelul dezvoltării intelectuale potenţiale are în vedere acele comportamente intelectuale de care copilul nu este încă în stare, dar pe care le-ar putea dobândi în condiţiile unei îndrumări instructiv-formative adecvate. În acest context raportul dezvoltare-învăţare este unul de succesiune, învăţarea survenind dezvoltării.

Relevanţa pedagogică a acestei teorii se referă la faptul că nivelul dezvoltării intelectuale efective şi nivelul dezvoltării intelectuale potenţiale ale copilului sunt elementele fundamentale ce trebuie să ghideze activitatea profesorului în efortul său de realizare a educaţiei intelectuale. Astfel demersurile instructiv-formative ale profesorului se vor baza pe zona dezvoltării intelectuale efective a elevului dar se vor focaliza în permanenţă asupra a ceea ce Vîgotski numeşte “zonă a proximei dezvoltări”, respectiv asupra a ceea ce pentru moment copilul este incapabil să realizeze dar ar putea realiza în condiţiile unei îndrumări instructiv-formative corecte.

Abordarea constructivisă, propusă de J. Piaget, susţine ipoteza contrară orientării inneiste afirmând că învăţarea este un proces exterior dezvoltării mintale a copilului. Dezvoltarea oferă doar anumite posibilităţi pentru procesul învăţării, fiind nu un rezultat al învăţării ci o premisă a acesteia. Piaget definea astfel inteligenţa ca fiind capacitatea individului de adaptare optimă la situaţii problematice noi. Procesul adaptării implică la rândul său două etape: asimilarea de noi informaţii pe baza schemelor operatorii şi a experienţei cognitive de care dispune subiectul şi acomodarea ca restructurare a vechilor informaţii în lumina noilor informaţii, care presupune restructurarea modelelor de cunoaştere şi depăşirea stării cognitive anterioare.

Învăţarea se referă în această perspectivă la valorificarea la maximum a posibilităţilor apărute în procesul dezvoltării. Cunoştinţele rezultă din multiplele interacţiuni ale subiectului uman cu realitatea, interacţiuni ce, datorită gândiri şi inteligenţei, depăşesc nivelul experienţelor de ordin strict senzorial, devenind experienţe reflexive, prin intermediul cărora individul ordonează, structurează şi descrie realitatea de o manieră explicativ-interpretativă.