Dimensiunile creativității

1. Delimitări conceptuale în studiul creativităţii.

Prin creativitate se înţelege capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva nou, original. Actul creator este însă un proces de elaborare prin invenţie sau descoperire, cu ajutorul imaginaţiei creatoare, a unor idei, teorii sau produse noi, originale, de mare valoare socială şi aplicabile în diferite domenii de activitate.

În cadrul unor şcoli psihopedagogice au fost formulate mai multe teorii asupra creativităţii.

Teoria asociaţionistă, elaborată de Nednik (1962), care consideră creativitatea un proces de organizare şi transformare a unor elemente asociative în combinaţii noi, originale, pe baza gândirii.

Teoria configuraţionistă (gestaltistă) defineşte creativitatea ca produs al imaginaţiei (şi nu al gândirii logice), cu ajutorul căreia sesizăm brusc lacunele din configuraţia întregului, completându-le.

Teoria transferului creativităţii îl are ca reprezentant pe J. P. Guilford. El concepe creativitatea ca o etapă a învăţării, transferabilă şi în alte domenii de activitate.

Unii specialişti explică, deci, procesul creaţiei prin nivelul gândirii logice, alţii relevă influenţa unor factori de personalitate (motivaţii, atitudini), iar a treia categorie diminuează sau chiar neagă importanţa inteligenţei, atribuind rol hotărâtor imaginaţiei (Wertheimer).

Dacă inteligenţa este o formă superioară de organizare şi de echilibru a structurilor cognitive şi dacă a înţelege şi a inventa sunt principalele ei funcţii (Piaget), atunci nu putem vorbi de nici un proces creativ fără participarea inteligenţei. Pornind de la această idee, orice persoană cu o inteligenţă normal dezvoltată este mai mult sau mai puţin creativă, iar peste un anumit coeficient de inteligenţă (după unii cercetători, peste 120), aceasta nu mai corelează cu creativitatea, rolul important revenind imaginaţiei creatoare şi factorilor de personalitate.

Ar fi greşit dacă am identifica inteligenţa superioară cu creativitatea, aceasta fiind definită de originalitatea şi valoarea produselor create. Cu alte cuvinte, "inteligenţa superioară nu înseamnă neapărat şi creativitate" (Landau), întrucât nu toţi oamenii inteligenţi sunt şi creativi.

2. Natura şi structura actului creator. Structura factorială

Factorii cognitivi. Dintre factorii implicaţi în actul creator inteligenţa şi imaginaţia creatoare sunt cei mai importanţi, întrucât ei au şi funcţia de integrare a celorlalţi factori cognitivi-operaţionali ai creativităţii.

Inteligenţa creatoare este forma superioară de organizare a comportamentului creativ, care presupune, în primul rând, sensibilitate faţă de probleme, apoi fluenţa gândirii, flexibilitatea şi capacitatea de redefinire.

Imaginaţia creatoare este un factor fundamental al creativităţii, întrucât realizează fusiunea informaţiilor în structuri noi prin contopirea, transformarea şi unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor şi fenomenelor într-o nouă semnificaţie.

Dintre variantele imaginaţiei creatoare menţionăm: efervescenţa imagistică multidirecţională, imaginaţia combinatorie în plan figurativ, imaginaţia probabilistică şi analogică.

Un factor deosebit de important al imaginaţiei creatoare este intuiţia. Ea constă în reorganizarea şi sinteza rapidă a experienţei anterioare, în anticiparea sau apariţia bruscă a soluţiei problemei, ca urmare a jocului liber al imaginaţiei sau al unui raţionament prescurtat, fără încercări şi erori.

O formă superioară a imaginaţiei creatoare este ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare şi originale, sau a unor tehnici de lucru cu un mare grad de eficienţă.

Un alt factor al imaginaţiei creatoare este originalitatea, caracterizată prin noutate, inventivitate, previziune, unicitate şi capacitate de elaborare a detaliilor necesare trecerii de la idee, la planul concret de realizare.

În procesul creaţiei, deosebit de importante sunt cunoştinţele şi reprezentările, câmpul de idei, metodele şi tehnicile de cercetare sau de creaţie artistică.