Comunicarea Proferor-Elev

1. Definirea şi componentele comunicării umane

Verbul latin communico avea o semnificaţie mai adâncă, ce nu se limita doar la a nota contactul, legătura, însemnând „a face comun ceva, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca, a uni”. Limba română a preluat sensul unificării, al împărtăşirii prin cuvântul cuminecare .

Comunicarea este trăsătura fundamentală şi revelatorie pentru fiinţa umană, fiind singura şi simpla ei modalitate de a fiinţa, prin care omul îşi depăşeşte permanent propriile limite (C. Mircea).

Comunicarea interumană poate fi definită ca fiind transmiterea unui mesaj de la un sistem la altul sau de la un subsistem la altul în cadrul aceluiaşi sistem. Problematica comunicării umane a devenit obiect al abordărilor pluri şi interdisciplinare: teoria informaţiei, lingvistică, semiotică, logică simbolică, psihologie socială, pedagogie etc. Atunci când se face o prezentare generală a comunicării este pus în evidenţă modelul general al comunicării, numit de către Abraham Moles schema canonică (prezentată mai jos).

Emiţătorul este cel care transmite mesajul printr-un efort de codare (de ordonare a mesajului pe baza unui cod cu aceeaşi semnificaţie atât pentru emiţător, cât şi pentru receptor). La rândul său, receptorul face un efort de decodificare, de traducere a mesajului din perspectiva propriului sistem de valori (rezultând acel rest de care vorbea Noica, o înţelegere personalizată a mesajului transmis). Repertoriul (emiţătorului- Re şi al receptorului- Rr) se constituie dintr-un „ansamblu de semne fixate în memoria individului şi reguli logico-gramaticale de folosire a acestor semne.”(Ionescu M., Radu I., coord., p. 16) Intersecţia dintre cele două repertorii înseamnă împărtăşirea unui nucleu de valori comune, ceea ce Th. Newcomb numea convergenţă axiologică. Doar în cazul intersecţiei dintre cele două repertorii putem vorbi de o comunicare eficientă.

Să reţinem câteva sublinieri în legătură cu procesul de comunicare interumană:

• Actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea relaţională (aceasta din urmă fiind purtătoare de informaţii);

• Absenţa intenţiei comunicative nu anulează comunicarea;

• Diversitatea codurilor utilizate (verbal, nonverbal şi paraverbal) şi a canalelor multiple de comunicare (vizual, auditiv, tactil, olfactiv etc.);

• Modelul circular al comunicării dintre emiţător şi receptor, care îşi pot schimba rolurile;

• A comunica presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicative. Chomsky sublinia că prin competenţa de comunicare se înţelege posibilitatea de a construi şi interpreta fraze, de a identifica pe cele ambigue. Performanţa este tocmai competenţa în act, dovedită în diferite situaţii concrete de comunicare.

2. Tipuri de comunicare umană

Fiind un fenomen fenomen plurideterminat (comunicare se desfăşoară simultan ca o relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie etc.) şi care atinge la om o complexitate maximă, prezentarea comunicării a permis construcţia mai multor încercări taxonomice, după o diversitate de criterii de clasificare (Iacob, Luminiţa).