Comunicarea în Procesul Didactic

1. Ce este comunicarea?

Provenit prin filiera franceză, verbul a comunica are în limba română un “frate bun”, fapt ce ne îndreptăţeşte să vorbim de existenţa unui dublet etimologic.

Cu transformările proprii trecerii de la latina vulgară la proto-româna, lat.communicare a fost moştenit sub forma a cumineca, avînd sensul de “a se împărtăşi” (în accepţia ritualului creştin). Înţelesul există şi în latina tîrzie, unde a dat naştere lui excommunicare, adică “a opri de la împărtăşanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasa. Iata cum pentru noi, românii, sensul originar al comunicării este deopotrivă profan şi sacru: comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajînd şi aspiraţiile lor “verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale existenţei.

Cînd trebuie să defineasca comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la cunoştintă”, “a da de ştire” sau “a informa”. Comunicarea înteleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul. Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rînd nu trebuie omisă circulaţia informaţiei ţi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decît în vederea obţinerii unui raspuns. În al doilea rînd, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rînd, toată această “desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin eficientă daca nu s-ar acorda importanţa atît codajului cît si decodajului mesajului transmis. În al patrulea rînd, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înteleasă drept “ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.” (Anzieu, Martin,1973, p. 76.)

1. 1. Principiile comunicării

Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aură de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării:

- Comunicarea este inevitabila.

- Comunicarea se dezvolta în planul continutului si cel al relatiei.

- Comunicarea este un proces continuu si nu poate fi abordat în termeni de cauza-efect sau stimul–reactie.

- Comunicarea are la baza vehicularea unei informatii de tip digital si analogic.

- Comunicarea este un proces ireversibil.

- Comunicarea presupune raporturi de putere între participanti.

- Comunicarea implica necesitatea acomodarii si ajustarii comportamentelor.

1. 2. Unităţi şi caracteristici ale comunicării

Mesajul este unitatea de baza a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului.

Dimensiunea originalităţii mesajului este data de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi masurată atît în momentul emiterii cît si în momentul receptării, astfel că se poate determina în ce masură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decît alt mesaj. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităti de informaţie decît în mod normal. Asa se naşte redundanţa,“excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.”(Mole, 1974, p. 26.)

Acest surplus trebuie înţeles ca “o măsură a formei, nu a informaţiei deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”( Şoitu,1997 p. 15.)

O analiză cît mai completă a informaţiei trebuie să facă referiri şi la următoarelor aspecte:

-aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător;

-aspectul semantic: semnificaţa acordată semnelor pe baza conventiilor sociale;

- aspectul pragmatic: efectul informatiei asupra receptorului.

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Raspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj.