Comportament și Responsabilitate

1. Conceptul de devianță

Conceptul de devianţă a apărut în sociologia americană la începutul anilor ‘50 înlocuind alte concepte cum ar fi “dezorganizare socială”, “patologie socială” etc. Devianţa este definită în Dicţionarul de sociologie ca fiind orice act, conduită, sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup social particular.

Noțiunea de devianțã socială reprezintă nonconformitate, abaterea sau chiar încălcarea normelor și regulilor de conviețuire sociale, incluzând acele comportamente și conduite care aduc atingere normelor și valorilor acceptate și recunoscute în cadrul unei societăți și care determină o reacție socială din partea agenților de control social, mergând până la aplicarea unor sancțiuni.

Devianța este definită ca "ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu asteptările, normele sau valorile și care, în consecintă, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni". Orice afirmare a deviantei este strâns legată de zona de permisivitate a comportamentelor indivizilor. De aceea, devianța cuprinde o mare diversitate de conduite: ilegale, imorale, antisociale, excentrice. Trebuie spus ca în conținutul devianței intră acțiuni ce nu respectă anumite norme, dar ele sunt într-o masură tolerate.

Un comportament deviant este un comportament "atipic" diferit de poziția standard si nu respectă normele și valorile acceptate și recunoscute de catre un sistem social.

Conformitatea se poate defini ca o tendinţă de adeziune la normele şi valorile societăţii, în general, ca o tendinţă de a regla comportamentele proprii în funcţie de regulile prescrise ale grupului sau de aşteptările acestuia.

Din perspectiva caracterului normat al vieţii sociale, individul se conformează normelor din două cauze:

- Aderă şi/sau se identifică cu valorile şi normele grupului;

- Indivizii aşteaptă unii de la alţii conduite conforme cu valorile şi normele sociale.

Conformitatea ca rezultat al socializării şi controlului social, presupune legături puternice între individ şi societate, caracterizate prin :

- Ataşamentul se referă la componenta afectivă, la motivaţia internă manifestată de individ în cadrul relaţiilor sociale;

- Angajamentul se referă la aspiraţia individuală la un statut socio-profe¬sional ridicat, în conformitate cu valorile şi standardele sociale;

- Implicarea sau participarea efectivă se referă la exercitarea rolurilor sociale în activităţile convenţionale;

- Convingerea se referă la acceptarea de către individ a validităţii socio-morale a sistemului central de valori şi norme.

Pentru prevenirea actelor de deviantă și de delincventă, societatea instituie controlul social asupra comportamentului indivizilor si grupurilor, precum si asupra structurilor instituționale. Controlul social este actiunea de reglementare a comportamentelor ce se manifestă într-o societate pentru conformarea lor la norme, principii și valori, comune tuturor membrilor societății. Există un control social coercitiv realizat de instituțiile si agenții sociali desemnați să asigure ordinea, stabilitatea si functionarea structurilor sociale, prin mijloace de forta sau prin amenintare cu forta față de persoanele sau grupurile care încalca legile si normele vietii sociale. Controlul social instituțional constă în actiunea prin mijloace si mecanisme sociale prin care se stabilesc interdicții și constrângeri cu privire la respectarea normelor si valorilor, si comportamentele permise între anumite limite juridice, morale, culturale sau religioase. Exista trei principale tipuri de control social:

1. Socializarea, proces prin care individul de la primele zile este format sa se conformeze la normele sociale si, pe măsura ce el creste, internalizează valori sociale care orientează comportamentul sau, iar ele devin o a doua natură pentru el. Integrarea în viata sociala îl determina pe individ sa-și formeze deprinderea de autocontrol, el identificându-se, de fapt, cu normele, principiile si reglementările din structurile sociale în care se implică;

2. Procesele de structurare a experientelor sociale ale individului produc un comportament bazat pe conformarea la mediul social din cauză ca el se naste și trăieste într-un cadru social caracterizat prin restricții. Însăși lumea fiecarui individ este o lume inevitabil limitată de cerințe, interese si aspiratii proprii, ca si de mijloacele ce-i stau la dispozitie în realizarea lor, sau în depăsirea acestora. Însăsi interacțiunea oamenilor și organizarea lor în grupuri sau în organizații sunt dimensiuni ale controlului social. Acceptarea implicării într-un grup înseamnă adaptarea la o lume bine delimitată;

3. Conștiința pedepsei cu privire la actul încălcării normelor sociale, comparativ cu conștiinta rasplății referitoare la actul de conformare la norme. Persoanele care încalca normele sunt pedepsite sau sunt afectate de ostilitate, excludere sau pot fi închise si chiar ucise, pe când cei care se conformeaza obțin prestigiu, popularitate si alte avantaje. Asadar, controlul social se înfăptuiește prin sancționare socială, pedepsire, internalizarea normelor în procesul de socializare, integrarea individului în cadre institutionale.