Acordurile de la Camp David din 1978

Introducere

Acordurile de la Camp David dintre Egipt și Israel, încheiate cu medierea Statelor Unite în data de 17 septembrie 1978, reprezintă un eveniment remarcabil în istoria Orientului Mijlociu. Pentru trei decenii Egiptul a fost cel mai declarat dușman al Israelului, după ce a purtat patru războaie și a susținut cauzele panarabe și palestiniene, iar “două generații de arabi au crescut cu sentimentul că statul Israel este un uzurpator al patrimoniului musulman, fiind deci ilegitim” . Nu este de mirare că atunci când președintele Egiptului Anwar-el Sadat a anunțat intenția sa de vizitare a Ierusalimului, primul dintre evenimentele ce au condus la acordurile de la Camp David, majoritatea oamenilor au fost surprinși, unii într-adevăr șocați.

În momentul în care acordurile au fost în sfârșit semnate, repercusiunile au fost la fel de dramatice: Egiptul, liderul istoric al lumii arabe a fost expulzat din Liga Arabă, iar poporul egiptean nu a manifestat mult entuziasm.

La nivelul relațiilor superputerilor precum și regionale, rezultatul acordurilor de la Camp David a avut un impact substanțial asupra intereselor superputerilor, izbucnirii războaielor, precum și asupra politicilor regionale din Orientul Mijlociu. Mai mult, contrastele izbitoare dintre sistemele de guvernare din Egipt, Israel și Statele Unite ar trebui să sublinieze efectele relative ale structurilor interne asupra procesului de negociere.

În cele din urmă, dacă personalitățile au jucat vreodată un rol major în afacerile internaționale, atunci cu siguranță ar trebui să fie personalitățile dominante ale lui Anwar Sadat și ale lui Menachem Begin, care au marcat evenimentele ce au condus la acordurile de la Camp David, în special în respectivul context al sistemelor lor de guvernare.

Deși acordurile, erau înțelegeri bilaterale între Israel și Egipt, ele includeau de asemenea și un acord cadru pentru autonomia palestiniană în Cisiordania și în Fâșia Gaza, teritorii ocupate de Israel în timpul Războiului de Șase Zile din 1967.

În final, miza era mare, iar termenii propuși promiseseră să afecteze politica Orientului Mijlociu pentru următorii ani.

Caracteristici personale și politice despre actorii principali

- Anwar Al Sadat

Personalitatea președintelui Sadat cât și poziția politică a acestuia, au afectat succesul său de negociere la Camp David. Având puțină experiență de negociere înainte de acest moment, Sadat era prea încrezător în omologii săi.

Cel mai important, s-a bazat prea mult pe prietenia sa personală cu președintele Carter și i-a încredințat acestuia prea multe informații despre intențiile sale privind procesul de negociere. Carter pe cealaltă parte a avut propriile sale stimulente pentru a crea un acord și nu a vrut să pară că, favorizează o parte în detrimentul celelalte. Prin urmare, a fost dificil din punct de vedere politic și împotriva intereselor SUA să îi susțină poziția lui Sadat pentru prea mult timp, drept urmare nu este surprinzător că, Carter nu a jucat mâna la fel de conservator pe cât și-ar fi dorit Sadat.

Sistemul politic centralizat din Egipt a limitat libertatea de mișcare a lui Sadat în negocieri și probabil a dus la greșeli de negociere. În calitate de președinte, el deținea autoritatea decizională finală și puterea politică de a influența opinia publică, aceste lucruri reieșind din memoriile președintelui Carter: „Poporul din Egipt ar putea fi ușor manipulat de Sadat, iar credințele și atitudinile lor ar putea fi modelate de conducătorul lor” .Prin urmare, Sadat nu a putut respinge în mod credibil un anumit acord pe motiv că nu ar putea mobiliza sprijinul intern din spatele acestuia, deoarece toată lumea știa că mâinile sale nu erau legate politic, având puțin spațiu pentru a manevra strategic. De asemenea, această concentrare a puterii ducând la încredere excesivă.

“Sadat adesea nu lua în considerare sfaturile bune a consilierilor săi, uneori chiar până în punctul de a provoca umilințe publice” . Un astfel de exemplu, de comportament a fost decizia sa costisitoare de a-i divulga poziția de negociere lui Carter pentru protestul explicit al unuia dintre asistenții săi de top.

În concluzie, înclinația lui Sadat de a avea încredere excesivă în omologii săi și poziția sa puternică în guvernul egiptean i-au afectat capacitatea de a negocia un rezultat optim pentru țara sa.