Viata, Opera, Activitatea lui Gavriil Musicescu

GAVRIIL MUSICESCU

1847-1903

Argument

Ideea de cor vine în Principatele Româneşti de la Răsărit din Rusia. În anul 1788 au auzit locuitorii Iaşiului la festivalul dat de Potemkin în amintirea luării Oceacovului pe cei 500 de cântăreţi ruşi care executau cu acompaniamentul unei formidabile mase de instrumentişti, de tunuri şi de clopote, oratoriul lui Sarti. “Analele noastre - spune Yussupoff - vorbesc de acest festival care a produs o prodigioasă impresiune asupra moldovenilor” dar nu o astfel de idee de cor ar fi putut să fie luată de model şi imitată de moldoveni, care în domeniul muzicii religioase nu cunoşteau încă şi nu întrebuinţau în practică cultul bisericesc decât homofonia vechiului octoih bizantin.

Dar în mănăstirea Neamţului, vechea chinovie moldovenească exista încă de pe la 1782, un cor bisericesc Acappella « Corul rusesc de muzică vocală » înfiinţat de arhimandritul Paisie. Până la 1859, a cântat la Neamţu « corul rusesc a lu Paisie ». Până atunci, ca şi de aici înainte, ideea de cor ajunge în Moldova şi pe alte căi.

În preajma anului 1860, mici grupuri de copii din Ismail plecau spre Iaşi la Seminarul Teologic de la Socola. Erau mai toţi curioşi, instruiţi în vestitul ansamblu de pe atunci al preotului Simeon Vigurzinschi.

Lucrarea de faţă prezintă rolul pe care l-a avut Gavriil Musicescu în dezvoltarea muzicii corale din Moldova. Muzician de înaltă pregătire, dirijor şi organizator de talent al uneia dintre cele mai impunătoare formaţii corale care au luat fiinţă pe pământul României - Corul Mitropolitan din Iaşi, unul dintre primii muzicologi care au pătruns în esenţa comorilor folclorului românesc, excelent pedagog muzician, Gavriil Musicescu a desfăşurat pe cele mai diverse planuri o adâncă operă de creaţie, de promovare a valorilor artistice româneşti, de educaţie muzicală. Motivul care a stat la baza alegerii prezentei lucrări este ocazia împlinirii a 55 de ani de la înfiinţarea « Corului Academic Gavriil Musicescu » în 1953, fiind unul primele ansambluri corale de Filarmonică din România.

Noutatea prezentei lucrări constă în faptul că se încearcă prezentarea activităţii lui Gavriil Musicescu dintr-o perspectivă istorică, urmărind în detaliu viaţa şi activitatea marelui muzician, dar şi impactul pe care l-a avut asupra întregii culturi româneşti.

CAPITOLUL I

Viaţa lui Gavriil Musicescu

1.1 Muzica bisericească înainte de Gavriil Musicescu

Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină este şi Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns, după cum se ştie, din primele secole după Hristos. Noi suntem, şi ca popor şi ca Biserică, cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să se transplanteze în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci să înregistreze un curs şi o dezvoltare care dau dreptul României să aibă un cuvânt greu de spus în privinţa evoluţiei şi cunoaşterii muzicii bizantine din trecutul îndepărtat. Ceea ce face ca astăzi să se vorbească, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, de muzică bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai deplină este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor centrifuge, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealterată esenţa şi robusteţea. Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa unei episcopii în sec. IV, la Tomis (Constanţa).

Unele ştiri vorbesc şi despre practicarea muzicii la noi, cum este ştirea despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău (372), despre care ni se spune că era cântăreţ de psalmi şi cultiva această cântare cu mult zel. Tot din această perioadă antică ne-a rămas de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn Te Deum laudamus, care reprezintă un model de muzică ce a circulat la populaţia străromână. Tot o mărturie a prezenţei muzicii bizantine în perioada de început este şi Condacul Naşterii Domnului, creaţie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă şi a cărui construcţie modală este în Ehul 3 bizantin. O altă caracteristică a muzicii bizantine pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, la începutul secolului al XVIII-lea, desigur cu unele diferenţieri stilistice, datorate în bună parte influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.

Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi ceea ce este şi mai important e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine româneşti îl constituie descoperirea în bibliotecile, arhivele şi muzeele din ţară, şi chiar şi în unele de peste hotare, a unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine. Cercetătorii români actuali, care au întreprins o acţiune de studiere şi valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzică şi notaţie veche bizantină, adică anterioară secolului al XIX-lea, când a avut loc o reformă a muzicii bizantine, cunoscută sub numele de reforma chrysantică, realizată de trei mari cunoscători ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul şi Hrmuz Hartofilaxul, toţi din Constantinopol. Reforma a fost pregătită în timp dar s-a aplicat în anul 1814, iar la noi a fost adoptată începând în 1816. Acest fond de manuscrise muzicale din perioada medievală reprezintă un tezaur de mare importanţă muzicală şi cultural-naţională. Cercetarea lor ne dă o imagine asupra muzicii bisericeşti pe pământul României, asupra dezvoltării şi rolului cultural-artistic din perioada medievală şi post-medievală a istoriei poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române. Între acestea amintim: Lecţionarul evanghelic de la Iaşi, manuscris în notaţie ecfonică, datând din secolul al XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iaşi din sec. XIII, cel de la Bucureşti din sec. XIV şi cel de la Putna din sec XV; nouă manuscrise rămase de la mănăstirea Putna, unde a existat o vestită şcoală de muzică bizantină. Şi nu numai la Putna, ci şi alte centre româneşti de cultură, precum: Suceava, Iaşi, Bucureşti, Braşov, Făgăraş, Socola, Neamţ etc. Aşa se face că în 1558, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu solicită comunităţilor ortodoxe din Lvov şi Przemisl să trimită în Moldova (probabil la Suceava) patru tineri cu voci frumoase pentru a învăţa cântările greceşti şi sârbeşti (adică muzica bizantină cu text grecesc şi slavon). Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, patriarhul Dorothei, călătorind în ţara noastră împreună cu protopsaltul Ieremia de la Constantinopol, ne spune despre domnitorul Petru Şchiopul că “el iubea încă şi cântăreţii şi avea un iscusit dascăl de cântări”.