Este de netagaduit faptul ca muzica incita in sensibilitatea receptorului o suma de stari specifice, strict determinate de modul de articulare a sonoritatii organizate. Putem defini aceste stari fie in calitatea lor de trairi sau, mai detaliat si depasind oarecum functia cumulativa si extrem de generalizanta a determinativului de traire, prin focalizarea fie pe aspectele pur mentale, fie pe aspectele pur emotionale, implicand si procesele de articulare insotitoare, uneori extrem de navalnica, a unei impresionante multitudini de procese fiziologice. In timpul auditiei muzicale receptam ceva ce evident deranjeaza intr-un mod specific derularea proceselor psiho-fiziologice. Putem vorbi aici mai degraba despre o inraurire reconfigurativa pe care sonoritatea (intentionat) organizata a muzicii o are asupra sensibilitatii noastre, a imaginatiei si afectivitatii. Chiar mai mult, inraurirea sonoritatii realizeaza o activare, bineinteles pur asociativa, extrem de puternica a unui sistem de coduri experimentiale specifice si strict determinate de existenta noastra, incitand un proces de reprezentare a acestora, bineinteles mediat, in configuratii (imaginative-emotionale) specifice, dictate de modul particular in care se structureaza si se articuleaza sonoritatea. Insa aici trebuie facuta o departajare in ceea ce priveste chiar modul de reprezentare a sonoritatii, deoarece avem de a face cu o simultaneitate de procese sincrone in articularea lor: fie vorbim despre specificul receptarii modului de articulare a sonoritatii (dinamic-timbral) (1), fie este vorba despre articularea unui lant asociativ insotitor, psiho-fiziologic (2), sincron procesului de desfasurare a sonoritatii. In consecinta, ne intrebam in ce mod sonoritatea poate deranja procesele de imaginare (si traire) insotitoare? Exista astfel si o a treia terasa a reprezentarii - cea a sensului (3), terasa sau/si functie a sonoritatii care face legatura intre sonoritate si traire. O ultima nelamurire apare atunci cand ne intrebam care este structura pe care o adopta sensul (muzical, insa nu neaparat) in constiinta noastra? Ajungem astfel la ipostaza (polimorfa) a imaginii, pe care ne grabim intr-un prim moment al receptarii sa o identificam drept imagine muzicala chiar daca aceasta, pe langa a fi imaginea sonoritatii, este simultan si imaginea asociativa a propriei noastre experiente (retrospectiv), dar si a modului specific in care traim articularea sensului ,,muzical" (prospectiv-virtual). In cazul ultimelor doua structuri depasim in mod cert limitele pur muzicale ale imaginii... Imaginea muzicala - sensurile ,,furate" ale unei imagini ,,ascunse" Imaginea muzicala nu este (si nici nu ar putea fi intr-un fel anume) imagine in sensul plastic-ocular al cuvantului. Nu poate fi vorba despre un context imagistic, dat fiind faptul invizibilitatii materiei sonore. Putem conchide astfel ca imaginea muzicala este ,,furata" vazului, iar semnificatiile acesteia sunt, bineinteles, ,,ascunse" unei constientizari imediate, nemijlocite, totalmente contrar reflexului pe care il avem atunci cand avem in fata o imagine propriu-zisa. Este vizibil si evident faptul ca muzica nu poate fi receptata prin intermediul vazului, astfel incat un prim considerent s-ar referi la faptul ca sintagma imagine muzicala reprezinta, in fond, o metafora care incearca, fortand semnificatia termenului si conceptului de imagine, sa-i atribuie acestuia un plus de posibilitati functionale intr-un camp care cenzureaza, de fapt, semnificatia primara a termenului si conceptului. Prin specificul invizibilitatii materiei sonore in muzica nu poate fi vorba de imagine in sensul propriu al cuvantului, nu intr-un sens obiectiv-plasticizant. Invizibilitate insa in nici un caz nu semnifica imaterialitate, deoarece in fundamentele ei fizice muzica reprezinta un fenomen acustic, cu un suport material suficient de solid pentru a-i conferi obiectivitate. In acest context invizibilitatea semnifica doar cenzurarea canalului ocular de receptare, acest fapt insemnand doar canalizarea informatiei si, deci, a sugestibilitatii pe un alt canal, care este cel auditiv. Facand abstractie de modelele muzicii programatice, modelele interferentei kinestezice (implementarea in muzica a vizualitatii prin intermediul cromaticii coloristice) sau ale teatrului instrumental, specificul fenomenului muzical impune exclusivitatea receptarii auditive a sonoritatii. Astfel, trebuie recunoscut si statutul exclusiv metaforic al sintagmei imagine muzicala sau, altfel spus, este vorba despre o alta stare modala a imaginii - o imagine invizibila. Pornind de aici, paradoxurile se tin intr-un lant, practic, interminabil, ,,dand peste cap", cu o consecventa de invidiat, pertinenta conexiunilor intre termenii utilizati si sensurile implicite ale acestora, fortand intreg contextul discursiv al textului de fata sa ,,deraieze" de la normalitatea semantica si utilitatea instrumentala a unei scrieri analitice, inspre suspendarea intregului discurs intr-un context para-metaforic si cvasi-parabolic. Evident devine faptul unei interdictii impuse chiar de exclusivitatea focalizarii pe sonor, particularul devenind, in cazul muzicii, atributul primar al esentialului. Invizibilitatea, o prima insusire a imaginii muzicale, este insa ridicata la puterea starii totalmente abstracte a sonoritatii (muzicale) in sensul in care, atunci cand eliminam cazurile oarecum problematice ale muzicii vocale (camerale sau vocal-simfonice) sau ale muzicii cu program, cazuri care pun sub semnul intrebarii chiar integritatea si puritatea substantei muzicale a fenomenului muzical, ajungem la o alta situatie paradoxala. Problema se complica, deoarece in definirea imaginii muzicale se impune nevoia de a trata in special situatiile nu atat de prioritate, cat de exclusivitate ale sonorului si, mai mult, ale muzicalitatii. Este vorba aici despre situatia in care sonoritatea nu sta drept semn pentru un fenomen exterior acesteia, deci sunt eliminate oricare aluzii la un prezumptiv mimetism al muzicii, si, sporind ,,intensitatea" sugestiei, sonorul sta drept semn siesi, preluand functiile oricarei posibilitati de ,,hermeneutizare" si ,,resemantizare" a habitatului sonor (ca sa nu-i spunem stare de realitate). Invizibilitatea materiala (desi sesizabila, totusi, deci vorbim despre o forma specifica a materialitatii) reprezinta lipsa materialitatii explicite a muzicii, deci abstragerea muzicii de la adoptarea unei asemenea stari. O a doua insusire consta in statutul totalmente abstract al imaginii muzicale, fara analogon obiectiv explicit sonoritatii, altfel spus abstras functiei de explicitare a unei entitati exterioare (deci, improprii) zonei definita de exclusivismul sonorului. Starea abstrasa (unui model exterior sau/si eterogen substantial) sau, altfel spus, abstracta semnifica in cazul imaginii muzicale doar starea (tendinta) muzicii de a se inchide in sine la modul substantial sau de revenire asupra siesi intr-un sens sugestiv. De aici deducem si o explicitare de aceasta data estetica - muzica nu reprezinta un fenomen mimetic, ea fiind mimetica sau/si suficienta siesi in plan ideatic/expresiv, fara nevoia unor intruziuni extramuzicale de substanta eterogena. Abstrasa materialitatii, muzica, simultan, se abstrage si modului de articulare a sensului obiectelor materiale. In muzica sensurile (substanta) sunt, de fapt, obiecte, cu o materialitate suprimata, iar exclusivitatea audibilitatii inseamna doar ca ordinea in care sensurile stau drept semn al obiectelor se inverseaza, in muzica obiectualitatea stand drept semn al sensurilor si nu invers.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
