Sistemul muzical bizantin și muzica bizantină

Este greu sa exprimam in cateva cuvinte particularitatile muzicii bizantine. Comparatia cu muzica vest-europeana culta (exceptie facand a doua jumatate a secolului nostru) este cea mai utila. Muzica apuseana culta si cea usoara (care are puternice legaturi cu aceasta) sunt categoriile cele mai ascultate in lumea contemporana, iar simtul nostru muzical este tributar acestora.

In secolele XI-XII, muzica apuseana devine polifonica: melodia este insotita de o alta care seamana cu prima, dar este mai ornamentata. Cu timpul numarul vocilor creste, in secolul al XIV-lea fiind obisnuite corurile pe patru voci, liniile melodice cantate de fiecare voce avand o individualitate pronountata. Trebuia ca melodiile sa "sune bine" impreuna, urechea receptand anumite sonoritati ca armonioase, iar altele ca neplacute. Acest fapt a impus ca notele sa aiba o inaltime bine precizata, iar distantele dintre ele sa poata lua numai anumite valori. Intrucat liniile melodice aveau individualitatea lor, era imposibil ca dirijorul sa indice fiecarei voci momentul in care sa cante un sunet. Nu era de dorit nici ca melodiile sa curga total independent, caci, dupa cum am afirmat, sonoritatea generala trebuia sa fie armonioasa. Solutia a fost masurarea muzicii, dirijorul tactand timpii masurii.

In concluzie, muzica pe mai multe voci presupunea o limitare a posibilitatilor de folosire a distantelor dintre inaltimile notelor si impunea masurarea ei.

Desigur, exista legi si in muzica pe o singura voce, insa limitele sunt mult mai putin rigide decat in cazul celei polifonice. Astfel, in muzica bizantina, notele ornamentale nu au o inaltime sau o ritmica foarte precis conturata, iar psaltul are o anumita libertate de interpretare care i-ar parea arbitrara muzicianului apusean. De asemenea, unele note sunt executate - in anumite contexte - putin mai sus sau mai jos decat inaltimea lor in scara, datorita asa-numitei "atractii". De remarcat ca isonul, deoarece este tinut mai mult timp pe acelasi sunet, nu poate fi echivalat cu o a doua voce in sensul apusean. Intr-adevar, urechea nu este suparata de diversele distante dintre note care, in contextul unei muzici polifonice cu melodii bine individualizate, ar parea suparatoare; dimpotriva.

Evolutia ulterioara a muzicii occidentale a facut ca modurile de aranjare a distantelor dintre sunetele unei scari sa se reduca la doua. In secolele XVIII si XIX, marea majoritate a compozitiilor sunt scrise in modul major (al carui prototip este do major) sau in cel minor (cu prototipul la minor ).

In aceeasi perioada, in muzica bisericeasca rasariteana se folosesc cu egala pondere cele opt glasuri, aproape fiecare grupand doua sau trei moduri diferite. Din acest punct de vedere, melodia bizantina este mai variata si mai expresiva decat cea vest-europeana.

Si notatia muzicii bizantine este diferita de cea a muzicii vest-europene. Nu se noteaza inaltimea fiecarui sunet in parte, ci se porneste de la un sunet de referinta si se noteaza distanta (in urcare sau coborare) pana la urmatorul.

De la acesta un alt semn indica distanta pana la cel de-al treilea semn s.a.m.d. Analog, nu se noteaza durata fiecarui sunet in parte, ci exista anumite semne care indica faptul ca sunetul are o durata dubla, tripla etc. sau ca doua note (sau trei etc.) formeaza un timp.

Astfel, nu se noteaza sunetele individuale, ci se noteaza relatia dintre ele. Conceptiile diferite ale Apusului si Rasaritului - in cazul de fata, omul vazut de primii ca individ, iar de rasariteni ca persoana in relatie cu ceilalti - se reflecta firesc si in semiografie. De asemenea, dupa cum am vazut mai sus, se reflecta si in modul de interpretare: mai strict in Apus, cu o mai mare libertate in Rasarit.

Notatia muzicii bizantine consta in semne care se scriu deasupra unui text din Sfanta Scriptura (Apostol, Evanghelie) sau textelor liturgice alcatuite de Sfintii Parinti. In elaborarea sistemelor semiografice pentru muzica lor, bizantinii au gasit solutii originale bazate pe principiul scrierii diastematice.

Conform acestui principiu, intervalele, durata si expesia sunt reprezentate prin diferite semne (neume). Fiecare semn grafic - neuma- reprezinta un interval melodic oarecare, ascendent sau descendent, iar nu un sunet fix ca in notatia occidentala cu portativ. Notatia bizantina n-a avut nevoie si nu va utiliza in evolutia sa portativul muzical - elementul principal de referinta in intreaga semiografie occidentala.

Sistemul de notatie a evoluat in decursul timpului ajungand pana la cea intrebuintata astazi in Biserica Ortodoxa. Principalele sisteme de notatie au fost: notatia ekfonetica (sec. V- XII), notatia paleobizantina (sec. IX-XII), notatia hagiopolita (sec. XII - XIV), notatia cucuzeliana (sec. XV- XIX).

Notatia folosita in zilele noastre sau “sistema ce noua” cum este cunoscuta, s-a aplicat la Constantinopol, in scoala de muzica bisericeasca, infiintata, se pare, in mod special, in 1814.