Cultura muzicală în evul mediu

Conceptia medievala asupra frumosului a fost reprezentata de filosofia crestina, pastrand idei si solutii din Antichitate, carora li s-a schimbat semnificatia sau le-au fost adaugate elemente noi. In ceea ce priveste viziunea muzicala, in aceasta perioada gasim doua stiluri conceptuale importante, fiecare reprezentand cele doua Imperii Romane, de Rasarit si de Apus.

Imperiul Roman de Rasarit

Noua Roma, asa cum era numit Bizantul, a pastrat traditia artei grecesti. In privinta muzicii, conceptiile au ramas, in mare, aceleasi, pastrandu-se modurile diatonice, cromatice si enarmonice utilizate in Antichitate, precum si conceptia despre numere si proportii. Motivatia pastrarii traditiilor elene este mai usor de inteles daca precizam un mic amanunt: limba oficiala a Imperiului Roman de Rasarit era cea greaca.

Muzica bizantina este prima de tip crestin, preluand din practica ebraica genuri de recitare, cantarile responsoriale (doua grupuri care canta alternativ), antifonice (care contin scurte exclamatii) si ecfonetice (cu accente). Cantecul bizantin cunoaste trei mari perioade de creatie si notatie. Prima dintre acestea este cea paleo-bizantina (sec. IV-XII), cand apar primele genuri muzicale: psalmul, imnul si cantecul spiritual. Din punctul de vedere al notatiei muzicale, semiografia folosita era alcatuita din neume (semne) si marturii (litere grecesti cu ajutorul carora se determina inaltimea). Piesele aveau o forma arhitecturala bine stabilita, alcatuita din inceput, recitare melodica, opriri (cadente interioare) si terminare printr-o formula specifica (cadenta finala). A doua perioada este cea medio-bizantina (sec. XIII-XVIII) si se remarca prin semne neumatice si hirnomice care ofereau informatii despre inaltimea notelor si ritm. Aceste semne sunt atribuite lui Ioan Cucuzel (sec. XII-XIII) si aratau sensul melodiei, intervalele melodice asociate cu durate si accente, semne agogice si pentru modulatie. A treia si ultima perioada se numeste neo-bizantina (sec XIX) si reflecta schimbarile datorate evolutiei teoretice la nivel muzical, dar si conceptiei muzicale a vremii. Dupa modelul guidonic de denumire a sunetelor, Hrysant scrie un ghid pentru cele sapte sunete, care primesc numele dupa prima silaba a unui text religios: ni, pa, vu, gha, di, che, zo, ni. Acestora, Hrysant le adauga semne separate pentru durata, numite “timporale”.

Imperiul Roman de Apus

Marea schisma din anul 1054 i-a impartit pe crestini in doua tabere: ortodoxi si catolici, cele doua religii stand la baza formarii celor doua Imperii Romane. Ca urmare, au rezultat si doua stiluri muzicale principale: bizantin si gregorian. Aceasta din urma reprezenta muzica romano-crestina si este usor de recunoscut datorita formei de cantec monodic (pe o singura voce) barbatesc, a intonatiei strict vocale a imnurilor, psalmilor si coralelor, care alcatuiesc stilul numit “cantus planus”, din cauza valorilor aproape egale a notelor care alcatuiau o astfel de piesa. Ca si muzica bizantina, si cantecul gregorian cunoaste trei etape. Prima este numita ambroziana, dupa numele lui Ambrozie din Milano, un episcop care a trait in secolul VI. Imnurile compuse de acesta sunt simple ca melodie, au un mers treptat, fara salturi intervalice importate si pastreaza un ritm poetic uniform (o silaba pe nota sau la doua note), iar ambitusul nu depaseste o octava. Cantecul este influentat de melosul bizantin, avand nenumarate ornamente, numite melisme. Unificarea modurilor melodice utilizate de Ambrozie s-a facut in timpul Papei Grigorie cel Mare (sec. VI), rezultand un gen muzical numit cantec gregorian si o culegere liturgica numita Antifonar. A doua etapa este cea gregoriana, caracteristicile sale principale fiind ritmul aproximativ egal in care se succed sunetele, de natura prozodica, care beneficia de opriri care aveau o durata mai mare decat cea normala, procedeu cunoscut sub numele de mora vocis (intarziere a vocii), care aduce cu sine si aparitia ictusului (punctul culminant al unei fraze muzicale). Daca initial muzica era monodica (pe o singura voce), mai tarziu ea a devenit polifonica (pe mai multe voci). Ritmul ramane totusi nemasurat, avand la baza o durata determinata (doime, nota intreaga etc.) stabilita ca etalon. A treia etapa este cea a polifoniei medievale (sec. XI-XVI) si cuprinde perioadele Ars Antiqua, Ars Nova si Renasterea.