Transmiterea Dreptului de Marcă

I DOUĂ OPINII OPUSE

Legea românească consacră principiul transmisibilităţii, atât totale, cât şi parţiale, a dreptului la marca individuală, dar în perioadele de început ale protecţiei mărcilor, „posibilitatea transmiterii dreptului la marcă a făcut obiectul unor controverse doctrinare, iar argumentele formulate au influenţat legislaţia şi jurisprudenţa, care de-a lungul timpului au oscilat între doua opinii opuse.”

A fost lansată opinia intransmisibilităţii, specifică ţărilor germane şi anglo-saxone, unul dintre principalii susţinători ai acestei opinii fiind J. Kohler, care considera marca „un mijloc de fixare a originii produselor”, o expresie a activităţii producătorului. El susţinea că dreptul la marcă este netransmisibil, pentru că acesta „este un drept personal, în sensul că reprezintă un semn distinctiv al personalităţii celui care fabrică produsul asociat cu marca.” Dar J. Kohler admitea, totuşi, ideea transmiterii dreptului la marcă, însă numai împreună cu întreprinderea care o foloseşte. El mai afirmă că „folosirea îndelungată a mărcii a transferat asupra întreprinderii unele caracteristici ale personalităţii titularului mărcii în asemenea măsură încât un transfer al mărcii fără întreprindere ar echivala cu un fals”.

Legea privind mărcile şi indicaţiile geografice ( Legea nr. 84/1998) defineşte conceptul de marcă astfel: marca este un însemn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane.

Marca este de fapt un semn suplimentar, ataşat produsului care îi permite consumatorului să deosebească mai multe produse identice sau similare.

Valoarea mărcii constă în informaţia pe care o furnizează consumatorului, cu privire la originea produselor, astfel încât acesta sa aleagă produsul care corespunde cel mai bine cerinţelor.

Dacă marca este considerată o garanţie a calităţii produselor pe care se aplică sau la care se ataşează, apare firesc ca ea să nu poată fi detaşată de întreprindere. „Marca este, în dreptul nostru, un bun transmisibil, atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros, atât total, cât şi în parte, împreună cu întreprinderea sau fondul de comerţ, cât şi separat.” Produsele altei întreprinderi căreia i s-ar transmite marca ar fi, inevitabil, de o altă calitate decât ale titularului iniţial al mărcii.

Unii autori au afirmat chiar că funcţia de garanţie a calităţii produselor, pe care o îndeplineşte marca, o face să fie incompatibilă cu ideea transmisibilităţii, deoarece, transmisă unei alte întreprinderi, ea ar exprima o altă calitate, ceea ce ar însemna inducerea în eroare a consumatorului.

Funcţia de diferenţiere a produselor a fost iniţial o „funcţie de identificare a producătorului”, dar metamorfoza produsă în această funcţie de provenienţă a fost determinată de „depersonalizarea producţiei industriale”. Dacă, la început, diferenţia subiectele dreptului de marcă, cu timpul, marca ajunge să diferenţieze obiectele acestuia şi, implicit, diferenţiind obiectele, ea permite schimbarea subiectelor.

În relaţia mărcii cu consumatorul, există ideea că transferul liber al mărcii favorizează inducerea în eroare a consumatorilor asupra originii produselor, idee care este însă combătută uşor, deoarece marca diferenţiază produsul, nu producătorul.

Nu întotdeauna, consumatorii cunosc producătorul, cu toate acestea, ei se orientează spre un produs verificat şi apreciat. Majoritatea legislaţiilor care sunt în vigoare obligă însă beneficiarul transmisiunii de a asigura menţinerea calităţii produselor sau serviciilor reprezentate de marca în cauză.

Funcţia de garanţie a calităţii, pe care o presupune marca, nu are o conotaţie juridică, ci una morală, ea este totuşi importantă, pentru că asigură sancţiunea consumatorului, care va renunţa ulterior la achiziţionarea produsului sau serviciului respectiv, orientându-se spre concurenţă. „Cheltuielile mari, pe care le presupune operaţiunea de transmisiune a mărcii nu permite beneficiarului reducerea calităţii” şi, în concluzie, „ pierderea reputaţiei mărcii pe care a achiziţionat-o cu atât efort” Însă, pe de altă parte, interdicţia transmisiunii mărcii ar favoriza frauda la lege, deoarece în practică, o organizaţie poate renunţa la marcă, urmând ca cesionarul să efectueze imediat depozitul aceleiaşi mărci. În acest fel, marca poate să fie preluată fără condiţia prealabilă a calităţii, ceea ce înseamnă, de asemenea, o inducere în eroare a consumatorului.

In România, mărcile sunt protejate prin înregistrarea lor la OSIM in temeiul Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi al Hotărârii de Guvern nr. 83/1998 de implementare a prevederilor legii nr. 84/1998, precum si al Ordonanţei de Guvern nr. 41/1998 privind taxele in domeniul protecţiei proprietăţii industriale.

Tratatele si convenţiile internaţionale in vigoare in România privind mărcile si indicaţiile geografice :

- Aranjamentul de la Madrid si Protocolul privind Aranjamentul de la Madrid ;

- Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea produselor si serviciilor in vederea înregistrării mărcilor si Aranjamentul de la Viena privind clasificarea elementelor figurative ale mărcilor ;

- Tratatul lege privind mărcile(TLT)

- Convenţia de la Paris