Terapia Ocupațională în Recuperarea Hemiparezei Spastice de Etilogie Vasculară Cerebrală

În cadrul programului complex de recuperare neuro-motorie, terapiei ocupationale îi revine sarcina de a perfectiona coordonarea neuro-musculara, de a “netezi” miscarile voluntare redobândite prin kinetoterapie si de a îngloba în activitati gestuale utile autoservirii toate achizitiile motorii ale bolnavului.

Principiile fundamentale de aplicare a terapiei ocupationale se bazeaza pe urmatoarele elemente practice:

- evaluarea deficitului neuro-motor (evaluare diferita de aceea efectuata de kinetoterapeut, urmarind în special stadiul functional al bolnavului);

- alcatuirea programului de terapie ocupationala trebuie sa raspunda urmatoarelor dezidente:

a) restabilirea functiei neuro-motorii în raport cu necesitatile autoservirii si arsarii meseriei (aceeasi ca înaintea îmbolnavirii sau alta, în functie de capacitatea functionala restanta);

b) abordarea terapeutica a disfunctiilor senzitivo-motorii;

c) antrenamentul utilizarii ortezelor în activitatea gestuala zilnica;

- explorarea prevocationala a bolnavului în raport cu deficitul motor restant;

- stabilirea programului de activitate zilnica la domiciliul bolnavului.

Datorita marii variabilitati a deficitului motor ce apare la bolnavii care au supravietuit unui accident vascular cerebral, evaluarea corecta se va axa pe particularitatile fundamentale caracteristice afectarii neuronului motor central si va încerca sa stabileasca în ce masura deficitul motor se interfereaza cu functiile de integrare.

Terapia ocupationala urmareste trei mari obiective: restabilirea functiei fizice, tratarea disfunctiilor senzitivo-motorii si selectionarea activitatilor utile în scop terapeutic si recuperator.

Restabilirea functiilor fizice constituie un prim obiectiv pentru a carei îndeplinire trebuie respectate urmatoarele principii fundamentale, universal valabile în toate cazurile de afectare a sistemului nervos:

1. îmbunatatirea fortei de contractie musculara si a controlului voluntar al miscarii;

2. cresterea mobilitatii articulare si mentinerea supletei articulatiilor segmentelor afectate;

3. îmbunatatirea miscarilor manuale de finete, sub control vizual permanent;

4. cresterea dexteritatii în gestualitatea uzuala si în cea profesionala; cresterea rezistentei la efort.

În leziunile sistemului nervos ne aflam în fata unui deficit neuro-motor complex care asociaza perturbari ale tonusului muscular, tulburarea coordonarii miscarii, afectarea sensibilitatii si a senzorului.

Pentru acesti bolnavi obiectivul major al terapiei ocupationale trebuie sa îl constituie dezvoltarea maxima posibila a functiilor de integrare prin cresterea volumului de informatii senzitive si senzoriale, monitorizate în asa maniera încât raspunsul motor sa fie cât mai adecvat. La acesti bolnavi, evitam de la bun început activitatile ce reclama forta de contractie musculara mare pentru a nu accentua dezordinea tonusului muscular. Pe masura ce controlul motor si coordonarea activitatii musculare se îmbunatatesc, se trece progresiv la dezvoltarea fortei si a rezistentei musculare.

Tulburarile senzoriale ce se întâlnesc frecvent la leziunile sistemului nervos central, constituie obstacole serioase în desfasurarea activitatilor cotidiene, chiar a celor mai simple. Reînvatarea bolnavului sa perfectioneze unele activitati motorii elementare, cum sunt: activitatea de transfer (în pat, în fotoliu, în masina etc), mobilizarea fotoliului rulant, îmbracarea, igiena personala sunt sarcinile terapiei ocupationale.

Selectionarea activitatilor în cadrul programului de terapie ocupationala trebuie sa tina seama de urmatoarele doua aspecte:

- care este ponderea pe care o are afectarea sistemului efector (musculo-articular) în generarea deficitului functional;

- care este ponderea afectarii activitatii nervoase superioare în generarea deficitului functional.