Îngrijiri acordate bolnavilor cu astm bronsic

MOTIVAŢIA LUCRĂRII

Incidenţa mare a astmului bronşic mi-a atras atenţia încă din timpul stagiului practic efectuat în secţia Interne. M-a impresionat suferinţa pacienţilor şi amploarea înrăutăţirii calităţii vieţii acestora, precum şi lipsa de cunoştinţe legate de boală şi intrarea în panică a acestora.

Cap. I. NOŢIUNI DE ANATOMIE ALE APARATULUI RESPIRATOR

Introducere

Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care servesc la efectuarea respiraţiei pulmonare.

Unele organe ale aparatului respirator au şi altă funcţie decât respiraţia. Astfel:

• fosele nazale servesc la respiraţie, dar şi la miros

• epifaringele lasă să treacă aerul, dar ventilează şi urechea medie

• în oro-faringe se încrucişează calea respiratorie, (care se îndreaptă în jos şi înainte, prin laringe-trahee) cu calea digestivă, ce merge în jos şi înapoi prin esofag

• laringele este în acelaşi timp şi organ de fonaţie.

Abia începând cu traheea, calea devine pur respiratorie.

• Aparatul respirator este compus din:

1. Căile respiratorii sunt formate din:

• Nas

• Cavităţile nazale

• Laringe

• Trahee

2. Organul de schimb- plămânul

Cap. I.1. Căile respiratorii superioare

Cap. I.1.1. Nasul

Este primul organ prin care pătrunde aer din exterior în organism şi face parte din totalitatea organelor prin care se înfăptuieşte respiraţia.

Deviaţiile septale pot constitui o piedică în calea pătrunderii aerului.

Constituţia anatomică

Nasul este format din două planuri:

-planul superficial moale

-planul profund se susţinere.

Planul superficial moale este reprezentat prin:

-tegumente

-ţesut

-muşchi pieloşi

-membrana fibroasă

Planul profund de susţinere formează scheletul nasului şi e construit din:

-oase

-cartilaje.

Nasul osos se studiază la capitolul osteologie.

Nasul cartilaginos la rândul lui este alcătuit din mai multe cartilaje.

Cap. I.1.2. Cavităţile nazale

Sunt două canale orientate antero-posterior. Fiecare cavitate nazală se divide în două compartimente:

-vestibul

-cavităţile nazale propriu-zise.

Vestibulul nazal este regiunea anterioară a cavităţii nazale care se întinde superior până la limen nasi care are o importanţă funcţională majoră deoarece aici aerul este dirijat spre etajul superior (olfactiv) al fosei nazale, prin inspiraţii scurte şi puternice. Distrugerea acestei lime face ca mirosul sa dispară.

Cavităţile nazale propriu-zise se întind de la limen nasi până la choane şi au direcţie orizontală. Din punct de vedere funcţional cavitatea nazală este împărţită în două etaje:

-etajul inferior- regiunea prin care trece aerul în timpul inspiraţiei şi a expiraţiei obişnuite.

-etajul superior- regiunea în care se află segmentul receptor al analizatorului olfactiv. Prin acest etaj trece curentul de aer în inspiraţiile scurte şi puternice, necesar să antreneze particularităţile volatile pe care apoi le pune în contact cu porţiunea olfactivă a mucoasei.

Mucoasa nazală pituitară- este forrmată:

-dintr-un corion

-un epiteliu respirator care este un epiteliu cilindric stratificat şi posedă cili vibratili.

La nivelul vestibulului nazal epiteliul este prevăzut cu peri cărora le sunt anexate glandele sebacee. Perii au rolul de a opri impurităţile aerului inspirat.

Inervaţia mucoasei cavităţii nazale este foarte bogată. Din acest motiv mucoasa este o zonă reflexogenă importantă.

La nivelul nasului mai există:

-o inervaţie senzitivă

-şi una vegetativă.

Inervaţia senzitivă culege excitaţiile sensibilităţii generale (durerea, căldura, tactul) prin nervii: trigemeni nazali interni, sfenopalatini, nazal interior.

Inervaţia vegetativă este complexă şi are două compartimente:

-ortosimpatică

-parasimpatică.

Ortosimpaticul este:

-vasoconstrictor

-inhibitor al secreţiei nazale.

Parasimpaticul este:

-vasodilatator

-excită secreţia nazală.

De la nivelul nasului pleacă:

-reflexul strănutului (o eliminare explozivă a aerului de la nivelul plămânului)

-reflexul de apnee (oprirea respiraţiei)

-reflexul de constricţiei a musculaturii bronşice

-reflexul de închidere bruscă a glotei.

Cap. I.1.3. Laringele

Este un segment al aparatului respirator cu dublă funcţie:

-conduce aerul spre plămâni

-constituie principalul organ al fonaţiei.

Datorită inervaţiei foarte bogate formate din fibre motorii, senzitive, vegetative, mucoasa laringelui constituie o puternică zonă reflexogenă.

De exemplu:

-epiglota constituie punctul de plecare al reflexului de ridicare a laringelui şi deci închiderea lui de către glotă, evitându-se astfel pătrunderea alimentelor în laringe în timpul deglutiţiei.

Cap. I.1.4. Traheea

Este un organ median, de forma unui tub aproape cilindric, care face parte din căile respiratorii.

-diametrul traheei la adult este de 16-18 mm

-lungimea traheei la adult este între 100-120 mm

-direcţia este oblică de sus în jos şi dinainte înapoi.

La nivelul gâtului este foarte aproape de piele, iar în torace mai depărtată de stern şi situat în mediastin.

Pe traiectul ei traheea reprezintă două depresiuni:

-depresiunea tiroidiană

-depresiunea aortică.

Structura este fibro-cartaginoasă şi musculară, ceea ce îi oferă o mare elasticitate. După regiunile pe care le străbate, traheea are două porţiuni:

-cervicală

-toracală

Limita dintre ele corespunde orificiului superior al toracelui.

La nivelul limitei inferioare (T4-T5) traheea se termină bifurcându-se în cele două bronhii principale pulmonare.

Traheea poate prezenta diferite afecţiuni:

-traheitele (acute sau cronice) – reprezintă inflamaţia formaţiunilor din pereţii traheei

-corpii străini se pot angaja în trahee, împiedicând respiraţia până la asfixiere

-traheea poate fi comprimată de o guşă, de timusul mărit sau chiar de arcul aortic, ducând la fenomene de dispnee sau asfixiere.