Implicații terapeutice ale quinolonelor

1. Ce sunt Quinolonele?

o Quinolonele sunt agenti antimicrobieni eficienti in tratamentul infectiilor nosocomiale. In mod obisnuit, se administreaza pe cale orala, dar cateva pot fi date si intravenos pentru tratamentul infectiilor grave.

o Quinolonele au actiune bactericida si inhiba ADN-giraza bacteriana (topoizomeraza), enzima care catalizeaza procesul de condensare a catenelor dublu helicoidalede ADN in timpul diviziunii, astfel incat acestea sa incapa in celula. Impiedicarea superspiralarii (care urmeaza desfacerii lanturilor de ADN) face imposibila segregarea normala a cromosomilor si plasmidelor, determinand oprirea diviziunii si moartea germenilor sensibili.

2. Activitatea Quinolonelor. Derivati Quinolonici.

o Quinolonele din prima generatie, ca de exemplu acidul nalidixic, au distributie sistemica saraca si activitate limitata, fiind folosite in primul rand pentru infectiile cu bacterii gram-negativ ale tractului urinar.

o Urmatoarea generatie de Quinolone, Fluoroquinolonele (de exemplu: Ciprofloxacin, Ofloxacin, Norfloxacin, Enoxacin, Lomefloxacin) sunt absorbite mai prompt in infectiile impotriva bacteriilor gram-negativ, dar si an unele infectii cu germeni gram-pozitiv.

I. a. Acidul nalidixic (nalidixic acid, negram, nevigramon, nogram) este un derivat chinolonic activ mai ales fata de bacilii gram-negativi.

Enterobacteriaceele sunt foarte sensibile - concentratii de 16 ?g/ml sau mai - mici sunt active fata de: 99% din tulpinile de E. coli si 92% din cele de Klebsiella si Enterobacter. Proteus mirabilis si alte specii prezinta de asemenea o sensibilitale mare; Serratia, Salmonella, Shigella sunt ceva mai putin sensibile, Pseudomonas si cocii gram-pozitiv sunt rezistenti.

Rezistenta enterobacteriaceelor la acidul nalidixic poate fi indusa in vitro. Clinic, germenii devin rezistenti in proportie de 25% sub tratament, de aceea administrarea prelungita impune efectuarea de uroculturi si testarea sensibilitatii. Rezistenta nu este transferabila, ceea ce explica raspandirea sa limitata.

Acidul nalidixic se absoarbe din tubul digestiv in proportie de 96%. Este metabolizat in parte, formand acid hidroxinalidixic, inaactiv (cu o potenta de 16 ori mai mare) si glucuronoconjugati, inactivi fata de bacterii. Dupa 2 ore de la administarea orala a unei doze de l g, plasma cuprinde 20-25 ?g/ml, dintre care aproximativ 2/3 acid nalidixic si l/3 derivat hidroxilat; primul este legat de proteine in proportie de 93%, cel de-al doilea, de 63%. Timpul de injumatatire este in jurul a 1,5 ore. Concentratiile realizate in tesuturi, inclusiv in prostata, sunt joase, cu exceptia rinichiului, unde nivelul de substanta activa este mai mare decat in plasma. Eliminarea se face repede prin urina, 80% sub forma de conjugati inactivi, 20% ca acid hidroxinalidixic activ. Dozele obisnuite, administrate repetat, realizeaza concentratii urinare de 50-500 ?g/ml substanta activa, mult superioare CMI pentru germenii sensibili. In insuficientii renala se pot acumula in organism glucuronoconjugati, ajungand pana la niveluri toxice pentru organismul gazda.

Acidul nalidixic se administreaza pe cale orala, cate l g dimineata si seara timp de 1-2 saptamani (sau mai mult). La nevoie se poate creste pana la l g de 3 ori/zi. Pentru tratamentul de durata se recomanda administrarea zilnica a unei doze unice de l g. La bolnavii cu insuficienta renala avansata doza de intretinere se reduce la jumatate. La copii (mai mari de 3 luni) se administreaza 30 mg/kg si zi in 2 prize: in infectiile grave doza poale fi crescuta pana la 60 mg/kg si zi in 4 prize.

Acidul nalidixic este indicat in infectiile urinare acute si recurente, necomplicate, cu microorganisme coliforme. Dezvoltarea rezistentei este un factor limitativ atunci cand medicamentul se foloseste pentru profilaxia infectiilor recurente sau in scopul suprimarii bacteriuriei cronice la bolnavii cu sonda vezicala a demeure.

Acidul nalidixic este, de regula, bine suportat. Tulburarile digestive - greata, voma, diaree, crampe abdominale - sunt relativ frecvente, dar minore. Uneori apar reactii alergice - eruptii cutanate, urticarie, prurit, fotosensibilizare, eozinofilie. Ocazional se produc tulburari neurologice reversibile: cefalee, ameteli cu tendinta la lipotimie, vedere incetosata si colorata. Au fost semnalate, rareori, reactii toxice psihotice, convulsii, marirea presiunii intracraniene: frecventa acestora este crescuta la dozele mari si in prezenta unor factori favorizanti, ca epilepsia, parkinsonismul, ateroscleroza avansata: riscul este, de asemenea, mai mare la sugari si la copiii mici. Icterul coleslatic si leucopenia sunt reactii adverse rare. La persoanele cu deficit de glucozo-6-fosfatdehidrogenaza poate fi declansata anemia hemolitica.

1. VALENTIN STROESCU - ,,Bazele farmacologice ale practicii medicale", editia a V-a, Ed. Medicala, Bucuresti, 1997;

2. ANDRIOLE V. T. (ed) - ,,The Quinolones", Academic Press,New Zork, 1988;

3. NEUMAN M. - ,,Le Quinolones a Spectre Elargi,Therapie", 1986, 41;

4. BALL, PETER, 1998 - ,,The Quinolones: History and Overview", capitolul 1, 1-28;

5. http://www.anaerobe.org/ ab98/230p.htm ;

6. http://www.medline.com

7. HOOPER D. C., WOLFSON J. C. - ,,Fluoroquinolone Antimicrobial Agents", N. Engl. J. Med., 1991, 34, 6, 384.