Asistența socială - componentă a sistemului de protecție socială

1.Istoricul asistentei sociale

Asistenţa socială reprezintă componenta protecţiei sociale care, prin reglementări juridice, pune în aplicare programe naţionale şi regionale în vederea susţinerii unor ajutoare, indemnizaţii, alocaţii şi servicii sociale destinate familiilor cu copii, vârstnicilor, copiilor şi adulţilor cu deficienţe şi altor categorii de persoane aflate în dificultate sau în situaţie de nevoie. Nevoia socială pentru unele persoane poate fi stabilită ca un ansamblu de nevoi a căror satisfacere trebuie considerată ca fiind necesară pentru asigurarea unui nivel minim de trai în concordanţă cu cel al membrilor comunităţii. Dacă nevoile fundamentale nu pot fi satisfăcute –hrană, îmbrăcăminte etc. – înseamnă că avem de-a face cu sărăcia. În mod frecvent termenul de asigurări sociale se substituie celui de asistenţă socială. Dacă sistemul asigurărilor sociale este un sistem contributiv la care participă angajatorii şi angajaţii, sistemul de asistenţă socială este un sistem de ajutorare finanţat de la bugetul de stat şi bugetele locale, în interesul persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului.

Primele începuturi ale asistenţei sociale în România au fost semnalate ca de altfel în toate celelalte ţări ale lumii, sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice, cu un caracter profund religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor.

În anul 1929 se înfiinţează Şcoala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” din Bucureşti, sub coordonarea directă a Institutului Social Român, cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale. La început, întreg programul de studii pentru asistenţii sociali (de 4 ani până în 1959 şi de 3 ani din 1959 până în 1969), precum şi modulul practicii de specialitate au fost gândite, îndrumate şi organizate în cadrul Institutului Social Român. Profesorul D. Gusti, iniţiatorul asistenţei sociale în România, împreună cu Ministrul Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale, dr. Iuliu Moldovan, cu directorul Institutului de Statistică, Sabin Manuilă, şi cu Directoarea Şcolii de asistenţă socială, Veturia Manuilă, au elaborat planul de învăţământ şi occidentale cu o bogată experienţă în asistenţa socială. Astfel concepută ca formă de învăţământ, asistenţa socială a beneficiat de toate avantajele unei profesii noi, fără nici o încărcătură ideologică a trecutului. Ea s-a fundat, de la început, pe standardele de vârf ale profesiei. Oricum, în procesul complex de reformă socială cerut de tranziţie rolul asistentului social a fost şi este unul crucial şi în continuă creştere. Asimilând experienţa de vârf a SUA şi a Europei, ei au imprimat o orientare puternic originală, posibilă datorită efortului uriaş de cercetare sociologică dezvoltată în România.

Asistenţa socială dezvoltată rapid după 1990 a avut mai degrabă un caracter fragmentat, constituit mai ales în jurul unor situaţii de criză, fără priorităţi clar stabilite.

În prima perioadă după 1990 sistemul de asistenţă socială urmărea asigurarea unei protecţii minimale legislaţia adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea unui sistem de beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o economie de piaţă.

De asemenea, încercarea de descentralizare rapidă care a avut loc mai ales după 1997 a generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut capacitatea de supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe instituţii de coordonare pe domenii sectoriale cum sunt copiii în dificultate, persoanele vârstnice, persoanele cu handicap etc.

În regimul socialist din România, asistenţa socială a avut unul dintre cele mai dramatice destine. Întreaga atitudine a regimului socialist faţă de asistenţa socială a demonstrat o neînţelegere structurală a rolului acesteia, mai mult chiar, o respingere fundamentală a ei.

Dezvoltarea programelor de asistenţă socială după 1989 a avut, din punctul de vedere al configuraţiei instituţionale, o direcţie specifică. Existau de la început două mari opţiuni posibile. Prima era de a dezvolta puternic rolul de elaborare a concepţiei politice şi de coordonare a Departamentului de asistenţă socială din cadrul MMPS şi de diversificare rapidă.