Rasa de câini Saint Bernard

Istoric si formare

Ca si in cazul altor rase, adevarata origine a Saint Bernard-ului este invaluita in mister, cainele pe care il stim noi astazi se presupune ca ar proveni dintr-o rasa de talie mare, foarte veche, disparuta, cunoscuta ca molosul asiatic. Acesti caini giganti au fost imperecheati cu diferite alte rase de caini adusi de romani, atunci cand au invadat Elvetia in primele secole i.Hr. Exista diferite speculatii potrivit carora Saint Bernard-ul s-ar trage din mastiff-ul tibetan

Odata cu trecerea timpului, acesti caini au fost utilizati pentru a pazi fermele, pentru a pastori turmele de vite si pentru a cara diferite greutati. In cele din urma, rasa a devenit o figura familiara a caminului pentru calatori St. Bernard (Hospice of the Great St. Bernard) fondat in 1050 i.Hr. de catre arhidiaconul Bernard de Menthon.Multe povestiri inconjoara formarea rasei. Doua picturi datand din anul 1695 ale unui artist italian pe nume Salvatore Rosa, infatiseaza doi caini de la Hospice. In ambele picturi este prezentat un caine bine construit, cu par scurt, coada lunga si pinteni.Diferenta este data de roba, primul este alb cu pete roscate, cel de-al doilea este un caine Mantelhund-cu o manta de culoare roscata,iar capul este alb.

Din inregistrarile disponibile, se pare ca acesti caini au servit ca gardieni si insotitori ai calugarilor de la manastire.In jurul anului 1700 au inceput sa fie folositi in misiunile de salvare din munti.Nu exista scrieri care sa clarifice modul in care acesti caini au invatat sa salveze persoane prinse sub zapada.

Cainii insoteau calugarii pe munte in timpul cautarilor de persoane disparute si astfel a fost remarcata abilitatea lor de a prevesti avalansele si de a salva persoanele ranite. Abilitatea acestui caine de a gasi traseele pierdute si persoanele disparute este legendara, se presupune ca acestia au invatat tehnicile de salvare de la calugari.

Odata ce cainele gasea un calator ratacit, el ii lingea fata acelei persoane pentru a o mentine constienta si se tolanea langa aceasta pentru a o incalzi, iar intre timp un alt caine se intorcea la manastire pentru a alerta calugarii. In afara faptului ca erau considerati niste eroi, acesti caini erau, de asemenea, companioni extraordinari pentru calugari in timpul iernilor lungi.

In timpul iernilor din perioada 1816-1818, furtunile de zapada de la trecatoare Saint-Bernard au fost deosebit de grave si foarte multi caini au pierit in timpul operatiunilor de salvare.

Rasa Saint Bernard, pe atunci cunoscuta ca „Hospice Dog”, devenise vulnerabila si numarul exemplarelor era in continua scadere. Din cauza consangvinizarii, starea lor de sanatate s-a deteriorat. Pentru a corecta acest neajuns, calugarii au decis sa utilizeze rasele Dog german, Ciobanescul de Pirinei si Terra Nova pentru a conferi robustete si rezistenta rasei. In urma acestei incrucisari a aparut primul Saint Bernard cu parul lung. Acest caine avea aptitudinile si instinctul nativ de a salva oamenii, dar nu reusea intotdeauna sa-si duca treaba la bun sfarsit intrucat gheata si zapada se lipeau de parul sau lung limitandu-i miscarile. Din acest motiv, calugarii foloseau acesti caini cu parul lung pentru a-i oferi ca daruri diferitilor prieteni sau cunoscuti si mai putin in operatiunile de cautare si salvare.

Reproducerea selectiva efectuata de catre crescatorii elvetieni a dus la revenirea la cainele Hospice cu lungimea parului de doua tipuri: scurt si lung.

In acest timp rasa nu avea inca un nume, erau cunoscuti sub mai multe denumiri: Hospice Dogs, Holy Dogs, Alpine Mastiffs, Saint Bernard Mastiffs, Mountain Dogs, Monastery Dogs sau Swiss Alpine Dogs. Multi elvetieni l-au numit Barry Dog ca un omagiu adus unui celebru exemplar care in paisprezece ani de viata (1800-1814) a salvat de la moarte 40 de vieti omenesti.In semn de respect trupul sau este expus la Muzeul de Istorie Naturala de la Berna.