Infecția cu Virusul Encefalomiocarditei la Porcine

Infecţia cu virusul encefalomiocarditei porcului-IVEMP (Encephalomyocarditis virus -EMPV) este o boală infecţioasă virală a porcinelor de toate vârstele, dar mai ales a tineretului porcin, cu mortalitate variind între 10-100%, produsă de un cardiovirus care, în afară de porc, infectează frecvent şi rozătoarele, ca şi multe alte specii de animale, cum sunt: maimuţele, elefanţii, leii. Şoarecele şi şobolanul constituie rezervorul principal de virus (1, 2, 3, 4, 5, 8).

Depresia şi mersul clătinat pot fi uneori singurele semne clinice, înainte de moartea subită a animalelor afectate. Virusul poate induce, de asemenea, fătări de purcei morţi sau fetuşi mumifiaţi.

Istoric, importanţă şi răspândire

Virusul care produce encefalomiocardita la porc, a fost izolat pentru prima oară în 1960, dintr-un focar acut de boală la porc, în Panama. Ulterior, mai multe epidemii cu mortalitate ridicată la purcei au fost înregistrate în diferite ţări ca: SUA(1960-1966), Australia (1970-1984), Noua Zeelandă (1975), Africa de Sud (1981), Cuba (1983), Brazilia (1985), Italia (1988), Canada (1989) (4, 6, 8).

În România boala nu a fost diagnosticată, până în prezent.

Evoluţia acută a bolii, mortalitatea ridicată la purcei şi tulburările de reproducţie, asociate cu prezenţa virusului în efectivele de porcine, precum şi reacţia serologică a omului la contactul cu virusul, chiar dacă nu s-au pus în evidenţă leziuni cardiace, conferă importanţa epidemiologică şi economică a acestei boli (1,5, 6).

Etiologie

Virusul emcefalomiocarditei porcului VEMP aparţine genului Cardiovirus, fam.Picornaviridae. Este un virus rezistent la solvenţi organici, stabil la limite largi de pH, rezistă 30 de minute la 60°C şi se replică bine pe culturi de celule de diferite origini (porc, rozătoare, om, embrion de găină). Este un virus cu ARN monocatenar cu greutate moleculară 2,6 x 106 daltoni. Este considerat un virus specific rozătoarelor, deşi infectează şi numeroase alte specii de vertebrate printre care şi porcinele (2, 4).

Epidemiologie

Şoarecii şi şobolanii sunt consideraţi principalul rezervor de virus şi sursă de infecţie pentru porci, prin furajele şi apa contaminate. Alte specii receptive sunt: bovinele, caii, maimuţele, elefanţii, mangustele, racunii, veveriţele ş.a. Epidemiologia şi patologia acestei infecţii a fost mai mult studiată şi este mai bine cunoscută la porcine, pentru simplul motiv că prezenţa şi evoluţia bolii la această specie prezintă cea mai mare importanţă economică şi nu petru că ar fi mai frecventă decât la alte specii.

Deşi contaminarea directă de la porcii infectaţi către cei sănătoşi nu este exclusă (porcii infectaţi elimină virusul prin fecale) aceasta nu a putut fi încă demonstrată (2, 7, 8).

Patogeneză

Calea naturală de infecţie este cea orală, cu multiplicarea virusului în intestine şi în muşchiul cardiac, cu viremie la 2 zile după expunere, ce durează 2-4 zile, urmată de eliminarea de virus prin fecale, timp de mai multe zile.

Cantităţi mari de virus au fost detectate în splină, limfonoduri şi în muşchiul cardiac.