Epidemiologia Rabiei în România în Perioada 2007-2010

1.1.Istoricul bolii

Turbarea este o maladie infecţioasă cunoscută încă din antichitate (Babilon Codex sec 23 Î.C.). Cuvântul grecesc lyssa, utilizat pentru desemnarea rabiei, înseamnă nebunie. Cuvântul rabie provine de la latinescul "rabiere" (a fi violent) derivat din sanscrita veche "rabhas" (care înseamnă tot a fi violent). Alte denumiri ale bolii sunt turbare sau hidrofobie (în limba greacă „frică de apă”) .

Pentru imunizarea antirabică, Pasteur a folosit măduva spinării de la iepuri inoculaţi subdural cu virus rabic fix, aceasta fiind uscată în prealabil la temperatura de 22ºC, în condiţii de întuneric şi în prezenţa hidratului de potasiu timp de 1 până la 15 zile. Tratamentul antirabic a fost aplicat pentru prima dată de Pasteur, în 1883, la câini şi apoi în 1885 la om. În scurt timp, metoda pasteuriană s-a extins în toată lumea. Primul institut antirabic este înfiinţat la Odesa, de Gamaleia (1886), iar al doilea, la Bucureşti, de către Victor Babeş (1888).

În 1889, V. Babeş şi Lepp au arătat că în sângele animalelor imunizate contra turbării apar anticorpi specifici, care neutralizează virusul rabic, atât tulpina fixă cât şi cea de stradă „in vitro”, fiind, astfel, primii care au folosit serul antirabic în tratamentul oamenilor muşcaţi de animale turbate. Roux şi Nocard (1890), au stabilit că saliva animalelor infectate cu virus rabic de stradă devine virulentă cu 3 – 8 zile înainte de apariţia primelor simptome de turbare.

În 1892, V. Babeş a descris modificările histopatologice în sistemul nervos central şi a semnalat prezenţa unor incluzii oxifile în citoplasma celulelor nervoase, fără să arate, însă, importanţa lor pentru diagnosticul turbării. În 1903, Negri demonstrează specificitatea incluziilor descrise de Babeş, care au fost denumite „corpusculii lui Negri”. În 1950, la Congresul Internaţional de Microbiologie din Praga, această denumire s-a rectificat şi astăzi incluziile patognomonice din turbare poartă denumirea de „corpusculii Babeş – Negri”.

Ulterior, s-au elaborat metode de preparare a serului antirabic şi a gamaglobulinelor specifice, care se folosesc tot mai larg în tratamentul antirabic al oamenilor grav muşcaţi. De asemenea, s-au elaborat metode noi de preparare a vaccinurilor antirabice vii din tulpini avianizate, a vaccinurilor uscate, etc. În ţara noastră, în 1957, Popovici şi colab., au elaborat o metodă de preparare a vaccinului antirabic din virus fix viu, nemodificat, adsorbit pe hidroxid de aluminiu, care s-a folosit mult timp în tratamentul profilactic al turbării la om în ţara noastră. Descoperiri importante s-au făcut şi în domeniul etiologiei, patogeniei şi epizootologiei turbării. S-a reuşit cultivarea virusului rabic în culturi de ţesuturi, în ouă embrionate, în tumori maligne „in vivo” şi „in vitro”, constatându-se că virusul formează incluzii oxifile nu numai în celulele nervoase, dar şi în celulele epiteliale din cornee, amigdale, membrana corialantoidiană a embrionului de găină, în celulele tumorale, etc, virusul rabic nefiind strict neurotrop. S-a stabilit de asemenea, că în organismul infectat virusul se propagă centripet şi centrifug nu numai pe traiectul nervilor, dar şi pe cale sanguină şi limfatică; virusul nu este stabil ci se poate modifica relativ uşor sub influenţa condiţiilor de mediu, observându-se că, în diferite zone, se întâlnesc tulpini de virus ce se deosebesc ca virulenţă şi patogenitate. În prezent, această maladie este practic dispărută la om în majoritatea ţărilor dezvoltate, dar continuă să reprezinte o problemă majoră de sănătate publică în multe ţări din Asia şi în Africa .

1.2. Importanta bolii

Turbarea a fost înregistrată, cu o frecvenţă variabilă, în toate continentele. Unele ţări, favorizate de poziţia geografică, dar şi de urma unor măsuri dractice, au reuşit să devină şi să se menţină inde mne de boală. În general, incidenţa cazurilor de turbare au variat şi variază în limite foarte largi de la o ţara la alta, fiind condiţionată de o serie de factori, printre care un rol important revine măsurilor-sanitar-veterinare. În cazul aplicării cu severitate a acestor măsuri sanitar veterinare şi a celor de imunoprofilaxie, turbarea a putut fi lichidată în numeroase ţări .

În ţara noastră, ca urmare a măsurilor de distrugere a focarului epizoogen şi de vaccinare a câinilor, numărul cazurilor de turbare este în continuuă scădere. Turbarea este o boală cu o mare importanţă economică, dar şi cu importanţă sanitară. Astfel, în ţările contaminate de turbare, importanţa economică a bolii rezultă, pe de o parte, din pierderile directe, prin mortalitate, iar pe de altă parte, prin aceea că acţiunile de prevenire şi combatere a bolii impovarează greu bugetele statelor respective. Anual, pe glob, zeci de mii de persoane sunt supuse tratamentului antirabic de necesitate şi sute de mii de animale supuse imunizărilor antirabice preventive sau de necesitate. Acest lucru reflectă sute de mii de zile de muncă pierdute pe lângă suferinţe, cheltuieli de deplasare şi întreţinere, posibilităţi de accidente postvaccinale, uneori mortale.

2.Etiologie

Rabia este provocată de virusul rabic, care este un virus neurotrop ce face parte din genul Lyssaviridae, familia Rhabdoviridae, care se gaseste in saliva animalelor infectate.

Turbarea se transmite, în general, prin muşcătură, virusul fiind inoculat prin saliva afectată a carnasierului bolnav. Totuşi, nu toate muşcăturile animalelor turbate sunt urmate de o infecţie. Babeş a făcut o statistică privitoare la mortalitatea persoanelor muşcate de animalele trubate, înainte de aplicarea tratamentului antirabic pasteurian, arată că, dintre persoanele muşcate la cap, erau în medie 88 %, dintre persoanele muşcate la mâini, procentul este de 67.25 %, cele muşcate la trunchi, 31.81 %, iar dintre cele muşcate la membrele inferioare, 21.21 %.