Torpilele submarinelor germane U-Boot în timpul celui de-al doilea război mondial

Cap. I Situaţia politico- militară ce a dus la dezvoltarea

tehnicii de război

Bătălia Atlanticului a fost cea mai îndelungata bătălie din timpul celui de-al II-lea Război Mondial începand cu prima zi a ostilităţilor şi terminnandu-se în cea din urmă zi a acestuia.

A fost totodată şi cea mai importantă bătălie din timpul celui de-al II-lea Război Mondial ca urmare a faptului că succesul oricărei alte campanii din alte teatre de operaţii depindea de succesul acesteia.

Mulţi experţi sunt de acord cu faptul că înfrangerea submarinelor germane U-boot şi menţinerea rutelor de navigaţie ce legau Marea Britanie, SUA şi Canada au reprezentat un factor esenţial în invadarea de către Aliaţi a Europei ocupate de nazişti în Bătălia din Normandia, iar mai tarziu caştigarea războiului.

Bătălia Atlanticului nu se referă la cea mai puternică forţă navală, nici la o glorioasă luptă purtată între navele militare de suprafaţă şi submarine. Ea face referire la războiul comercial purtat de submarinele U-boot împotriva flotei comerciale a Marii Britanii. Timp de aproape şase ani Germania a trimis peste 1000 de submarine de acest tip în luptă cu intenţia de a izola Insulele Britanice, forţand astfel Regatul Unit sa iasă din război.

A fost o luptă care aproape a sugrumat rutele comerciale ale Marii Britanii întrrupand importantele aprovizionări cu alimente, combustibil şi materii prime necesare continuării războiului.

Către sfarsitul războiului submarinele germane au scufundat aproape 2900 de nave şi 14 milioane de tone de marfuri aparţinand Puterilor Aliate. În schimb Aliaţii au scufundat aproape 800 de submarine, un număr de 30 - 39 de mii de marinari nemai-întorcandu-se acasă, aceasta reprezentand cea mai mare rată a pierderilor dintre toate armele din istoria războiului modern.

La începutul războiului, succesul reputat de submarinele germane împotriva flotelor britanice şi americane a fost atat de important, încat, în Ianuarie 1943, Aliaţii au pronunţat un decret la Casablanca prin care lupta împotriva submarinelor U-boot era declarată ca fiind o prioritate.

Winston Churchill, Prim-ministrul Regatului Unit in acea perioadă a fost mai exact în discursul său, rezumand submarinele germane şi Bătălia Atlanticului în felul următor: “ Singurul lucru care m-a îngrijorat cu adevarat în timpul războiului a fost pericolul U-boot.”

Cap. II Torpilele submarinelor U-boot

Torpilele germane erau clasificate in doua mari categorii: torpilele mecanice G7 şi torpilele electrice G7e. Acestea aveau aceleaşi dimensiuni ale corpului: 7,16 m lungime şi un diametru de 525 mm. Ambele puteau fi lansate cu tubul lans-torpilă standard al submarinului, exceptie facand un mic numar identificat de Profesorul Walter care aveau cinci metri lungime. Aceste torpile erau inscripţionate cu litera “T” urmată de o cifră romană : T I ; T V . În plus erau inscripţionate cu trei tipuri de caractere ex. : G7a pentru a putea fi identificat tipul torpilei.

Toate torpilele utlizate în razboi fie ca erau mecanice sau electrice au purtat semnul caracteristicG urmat de cifra 5 sau 7 In funcţie de lungimea pe care o aveau si litera a sau e pentru a putea identifica modul de propulsie : mecanic respectiv electric.

Către sfarşitul războiului torpilelor li s -au dat nume cod precum : Falcon sau Wren. Torpilele reprezentau o armă foarte sofisticată, fapt ce le transforma totodată şi in una dintre cele mai scumpe arme ale acelei perioade.

În principal în componenţa torpilei intra: aparatul de aprindere, componenta de luptă, cadrul cu carme şi elice, sistemul de propulsie şi compartimentul de autodirijare.

Primele torpile germane au avut multe neajunsuri precum detonari premature sau fără efectul scontat, lipsa preciziei în menţinerea adancimii, ce putea face ca torpila să ajungă la suprafaţă sau să se ducă prea în adanc; oricare din aceste situaţii ducand la ratarea ţintei în ciuda unei bune ochiri.

Aparatul de aprindere

Mecanismul utilizat pentru aprinderea explozibilului era aparatul de aprindere. Acesta era de două tipuri: magnetic şi prin contact. Majoritatea torpilelor erau prevazute cu ambele tipuri, căpitanul putand alege tipul potrivit acelei situaţii sau chiar o combinaţie între cele două.

Aparatul de aprindere magnetic era acţionat de influenţa campului magnetic al navei fiind proiectat să explodeze dedesubtul operei vii. Această explozie putea rupe coca navei în două, scufundand-o cu o singură torpilă.

Oricum aparatul de aprindere magnetic era foarte sensibil, putand iniţia explozia prematur, multe explozii putand avea loc în timp ce torpila se apropia de navă.

Erau multe motive care determinau aceasta:

- primul: campul magnetic al Pămantului variază cu latitudinea fapt ce nu influenţa pozitiv mecanismul;

- al doilea: torpilele aveau tendinţa să se apropie de ţinta dinspre pupa, unde viteza era redusă, aparatul de aprindere nu putea detecta o variaţie a campului magnetic, explozia ne-mai avand loc.

- în final, modelele mai puţin performante erau influentate de vibratiile foarte puternice ca de altfel întreaga torpila care în cele din urmă ducea la oprirea aparaturii.

În timp ce aceste probleme erau rezolvate, tot mai putine aparate de aprindere prin contact erau folosite.

Aparatele de apridere prin contact cuprindeau patru antene montate la extremitatea conului de lupta. Acestea erau proiectate sa explodeze la un foarte mic impact care ar fi detonat componenta de lupta.

Erau intampinate de asemeni multe probleme, cele care au pus in evidenta acest fapt fiind modelele mai putin performante. Astfel : pentru actionarea aparatului de aprindere era necesar un unghi de impact foarte ingust. Torpilele erau prevazute cu un mecanism de siguranta ce arma aparatul de aprindere doar dupa o cursa de 250 de metri. Pentru aceasta o mica elice era dispusa in capul torpilei. Aceasta deplasandu-se catre inainte agia apa ce face aca elicea sa capete o miscare de rotatie pana cand s-ar fi intrerupt miscarea armandu-se astfel aparatul de aprindere.