Factorii de producție

Economistii clasici considerau ca pentru a produce bunuri si servicii era necesara utilizarea unor resurse sau factori de productie: pamantul, munca si capitalul. Aceasta clasificare a factorilor continua sa fie foarte utilizata si in prezent. Prin pamant se intelege nu numai pamantul agricol, ci si cel urbanizat, resursele minerale si in general cele naturale. Capitalul reprezinta ansamblul de resurse produse de mana omului, de care este nevoie pentru a fabrica bunuri si servicii: masinile sau instalatiile industriale, de exemplu. Termenul de "capital" se utilizeaza de multe ori intr-o forma incorecta pentru a desemna o mare cantitate de bani. Banii vor fi capital numai cand vor fi utilizati pentru a produce bunuri si servicii, in care caz se vor numi capital financiar. Prin munca se intelege activitatea umana, atat cea fizica cat si cea intelectuala. In realitate, toata activitatea productiva realizata de o fiinta umana cere intotdeauna un anumit efort fizic si cunostinte anterioare.

Clasicii credeau, ca pentru a se dezvolta economic, pentru a produce mai mult, era suficienta cresterea cantitatii factorilor disponibili, in principal munca si capitalul. Acum se stie, ca rolul cel mai important in cresterea economica il au avansurile in cunoasterea stiintifica si tehnica. Putem astfel adauga la cei trei factori productivi inca doi: cunostintele umane, care sunt incluse in factorul munca (know-how) si tehnologia, sau simplu tehnica, care este incorporata in capital.

Munca este un factor primar , originar, de producţie. Adesea se afirmă că o asemenea apreciere este valabilă doar pentru munca simplă, cea complexă fiind un factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.

Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi

folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente corespunzătoare, rolul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; ea este aceea care produce factorii derivaţi de producţie, ea antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi utilizează eficient.Premisa generală a factorului de muncă este populaţia, ca o condiţie indispensabilă a existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al factorului primordial de producţie, că reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activităţi economice.

Dimensiunile, structurile generale şi dinamica populaţiei unei ţări depind de procesele demografice esenţiale, generale (natalitate şi mortalitate), ca şi de soldul migraţiei internaţionale, ca rezultat al raportului dintre emigrări şi imigrări. Mărimea absolută a populaţiei adulte (conform Constituţiei României: 16-55 de ani, în cazul persoanelor de sex feminin şi 16-60 de ani în cel al bărbaţilor), ca şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi factori demografici, sociali, educaţionali, politici cum sunt:

- evoluţia demografică anterioară, respectiv structurile pe sexe şi vârste existente;

- durata oficială a şcolarizării obligatorii şi gradul de cuprindere a tinerilor în şcoli şi

- facultăţi;

- reglementările privind vârsta de pensionare;

- speranţa medie de viaţă etc.

Dimensiunea populaţiei active este influenţată de o serie de factori sociali, economici, de asistenţă sanitară care, direct sau indirect, stau la baza mărimii şi dinamicii celor inapţi de muncă.

Dacă, din această categorie de populaţie, se scad persoanele care, pe baza unor decizii de familie, au hotărât să rămână casnice, ca şi elevii, studenţii şi militarii în termen, se obţine populaţia activă disponibilă, respectiv potenţialul de muncă al unei ţări.

Corelând reducerea duratei muncii cu sporirea consumului, se poate formula o singură

concluzie: a sporit notabil rodnicia muncii.

Transformarea muncii în factor de producţie a presupus existenţa producţiei de mărfuri. În plus, o astfel de devenire a muncii însemna şi o seamă de modificări în plan instituţional. În fond, munca a devenit factor de producţie atunci când, pe baza proprietăţii particulare, s-a trecut de la munca în sistem de sclavaj şi de dependenţă feudală la munca meşteşugarului liber şi a fermierului având parcela sa de pământ. Apoi, ea s-a dezvoltat ca atare în contextul proprietăţii private şi privat-asociative când s-a transformat, deci, în muncă salariată.