Extras din referat

Cea mai importantă componentă a populaţiei active este populaţia ocupată. Ea este producătoarea efectivă a bunurilor şi serviciilor necesare existenţei întregii societăţi. În acelaşi timp populaţia ocupată dă măsura cererii de forţă de muncă pe piaţa muncii.

Pe de altă parte, nevoile de consum ale populaţiei se reflectă în cantitatea de muncă necesară pentru a le satisface, iar această cantitate îşi găseşte corespondent în populaţia ocupată.

Scăderea natalităţii şi a mortalităţii, pe de-o parte, şi creşterea emigraţiei, pe de altă parte, conduc la accentuarea proceselor de îmbătrânire demografică şi de feminizare în anumite activităţi. Consecinţele se traduc prin deficite de forţă de muncă, iar pentru a le elimina sunt necesare investiţii şi creşteri ale productivităţii. Ca într-un lanţ, acestea presupun anumite tipuri de muncă, de diferite calităţi şi calificări, depuse în alte sectoare.

Dacă sporul demografic depăşeşte ritmul “natural” de evoluţie a tehnicii, a resurselor, productivităţii şi a posibilitaţilor de retenţie şi absorbţie a sistemului economic, se vor crea presiuni pe piaţa muncii, ca şi asupra sistemului de învăţământ, al ocrotirii sănătăţii, al alocaţiilor ce fac obiectul politicii sociale, etc.

Dacă, dimpotrivă populaţia intră în declin demografic în aceleaşi condiţii expuse mai sus, pe termen scurt se vor înregistra evoluţii economice pozitive prin scăderea şomajului şi detensionarea unor sisteme din economie. Pe termen mediu şi lung însă, deficitele de forţă de muncă tânără, dinamică, flexibilă şi creativă vor greva asupra cantităţii de muncă necesară în satisfacerea nevoilor societăţii. Aceste deficite se vor plasa cu precădere în ramuri şi sectoare de activitate purtătoare şi generatoare de progres economic şi social şi vor antrena, evident, scăderi ale rezultatelor economice de ansamblu.

În acelaşi timp, structurile pe ramuri şi sectoare de activitate ale ocupării reflectă nivelul de dezvoltare economico-socială a unei ţări. Astfel uui nivel ridicat al dezvoltării îi corespunde o pondere foarte mică a populaţiei ocupate în sectorul primar (agricultură şi silvicultură) şi respectiv o pondere foarte mare a celei ocupate în terţiar (servicii).

PERIOADA 1989-1998

De-a lungul primilor 9 ani de tranziţie, procesul cel mai frapant şi totodată cel mai alarmant în materie de ocupare a fost scăderea severă a populaţiei ocupate. Acest proces reflectă atât exigenţele trecerii la un nou model de ocupare, bazat pe alte principii, cât şi maniera în care factorii demografici, economici şi sociali interferează pe piaţa muncii.

Datele din balanţa forţei de muncă pentru perioada 1 ianuarie 1990 – 1 ianuarie 1998 arată că populaţia ocupată civilă s-a redus cu aproape 2 milioane persoane, cu o viteză mai mare decât cea a scăderii populaţiei active, pe fondul unei evoluţii uşor crescătoare a populaţiei în vârstă de muncă (+40 mii persoane).

De precizat că aceste evoluţii sunt noi, specifice perioadei de tranziţie, dinamica populaţiei ocupate fiind exclusiv pozitivă inainte de anul 1990.

Anul 1989 deţine în România recordul celei mai numeroase populaţii civile ocupate – 10.946 mii persoane. După acest an, traiectoria cererii de forţă de muncă a fost una continuu descendentă, astfel că ritmul mediu anual al scăderii în perioada de tranziţie 1990 – 1998 a ajuns la nivelul alarmant de -2,39%, ceea ce echivalează cu o scădere absolută de 240 mii persoane ocupate în medie pe an. La început mai mic, de -1,77% în 1990 – 1994, ritmul anual al desfiinţării locurilor de muncă a coborât la -3,21% în 1995 şi 1996, pentru ca în 1997 să atingă -3,8%, echivalând cu o rducere absolută anuală de 365 mii de persoane ocupate.

Procesul accelerat de erodare a ocupării forţei de muncă este foarte clar oglindit şi de evoluţia ratei de ocupare totale: conform informaţiilor aceleiaşi balanţe a forţei de muncă, în 1989 mai mult de 47% din efectivul total al populaţiei avea un loc de muncă, dar în următorii ani această pondere a scăzut puternic la 42,1% în 1991, la 41,5% în 1996 şi la numai 40,1% în 1998.

Raportul de depenenţă economică (populaţia inactivă şi cea în şomaj raportată la populaţia civilă ocupată) s-a mărit de la 1.116 inactivi la 1.000 persoane ocupate, cât era sfârşitul anului 1989, la 1.497 inactivi la 1.000 persoane ocupate la începutul anului 1998, cea mai însemnată creştere fiind vizibilă din anul 1996.

Degradarea accelerată a ocupării forţei de muncă a fost şi este determinată de criza complexă, profundă şi prelungită prin care trece România. Într-un mediu economic slab şi inegal restructurat şi reformat – cum este cel din România în anii tranziţiei – măsurile de relansare economică, de modernizare a structurii economiei, ramurilor şi produselor au condus la evoluţii oscilante, la o revenire periodică asupra obiectivului macrostabilizării economice, menţinerii inflaţiei sub control, creşterii încrederii populaţiei în moneda naţională, reducerii deficitelor structurale, inclusiv cel al bugetului consolidat, etc.

Periodele de creştere a produsului intern brut au alternat cu altele mai puternice de scădere; cele de calmare a inflaţiei cu cele de reinflamare; remonetizarea economiei cu demonetizarea; gestiunea costurilor, disciplina financiară, eficienţa economică şi competitivitatea au fost permanent în dificultate; birocraţia, corupţia, economia informală s-au extins şi diversificat.

În aceste condiţii ocuparea a fost „împinsă” pe o traiectorie descendentă, sensibil mai accelerată în cazul salariaţilor, prin procesul de disponibilizare. Acesta, favorizat şi de o legislaţie generoasă şi, în parte, discriminatorie în materie de concedieri colective, s-a accentuat începând cu a doua parte a anului 1997; rata şomajului, după explozia din anii 1991 – 1994 şi evoluţia descendentă din 1995 – 1996, şi-a reluat dinamica crescătoare – în 1998 aceasta se situa în jurul a 10%.

Pe de altă parte nu trebuie să uităm un lucru: ca într-un cerc vicios, scăderea numărului de persoane care muncesc efectiv influenţează direct rezultatele economice de ansamblu.