Creativitate în Managementul Organizațional

MANAGEMENT. MANAGEMENT ORGANIZAŢIONAL.

1.1. Noţiuni introductive

Managementul este o noţiune complexă, care suportă mai multe interpretări. Din punct de vedere etimologic acest cuvânt provine din latinescul “manus” (mână), ca mai apoi să derive în limba italiană şi franceză substantivul “manege” – loc de dresare a cailor. În limba engleză este preluat verbul “manage”, care exprimă dirijarea şi instruirea. Pentru prima dată cuvîntul management a fost introdus de către Frederich Winslow Taylor în lucrarea “The Principals of Scientific Management” din 1911, autorul fundamentând principiile managementului ştiinţific.

O abordare generală a managementului poate fi găsită în Dicţionarul explicativ - Oxford al limbii engleze – “modalitatea, maniera de comportare cu oamenii, puterea şi arta de a conduce, iscusinţa şi dexterităţi administrative; organ de conducere, unitate administrativă.”

Odată cu apariţia diferitor viziuni asupra procesului managerial, apariţia ca discipline aparte a managementului tehnic, financiar, ecologic, organizaţional, al resurselor umane, strategic, industrial, etc., apar interpretări diferite.

De exemplu, Larry Smeltzer în “Management Communications a Strategic Approach”, afirmă că 75% din timpul său managerul şi-l petrece în comunicare, prin urmare comunicarea este cheia atingerii obiectivelor stabilite. Josef L. Bower, profesor de la Harvard Business School în lucrarea sa “The Craft of General Management”, afirmă că managementul este axat pe rezolvarea a 6 probleme generale: definirea mediului cultural intern al întreprinderii, stabilirea strategiei, alocarea resurselor, dezvoltarea cadrelor, construirea organigramei şi supravegherea activităţii operaţionale.

O definiţie acceptată de economişti consideră managementul ca fiind: “un set de activităţi incluzînd previziunea (planificarea), organizarea, antrenarea (motivarea), coordonarea şi controlul, toate orientate spre folosirea resurselor umane, financiare, materiale şi informaţionale a organizaţiei într-o manieră efectivă şi eficientă pentru a atinge anumite scopuri”.

Începuturile teoriei şi managementului organizaţiei sunt strâns legate de necesitatea îmbunătăţirii conducerii activităţilor productive, astfel s-a impus sistematizarea unor principii ale conducerii eficiente a oamenilor şi a organizaţiilor productive. Geneza teoriei organizaţiei se regăseşte în fazele de inceput ale ştiinţei managementului, interdependenţele dintre cele două ştiinţe intensificându-se în timp. După cel de-al doilea război mondial s-a evidenţiat rolul fundamental al oamenilor în cadrul organizaţiilor. Relaţiile interumane sunt importante, oamenii sunt principala resursă a activităţii oricărei organizaţii. Au devenit preponderente analizele referitoare la dezvoltarea organizaţiilor, la capacitatea lor de schimbare, de adaptare. O tendinţă recentă în teoria organizaţiilor vizează organizaţia ca întreg, elementele anterior acumulate fiind incluse într-o “sociologie organizaţională”.

În concluzie, studiul evoluţiei teoriei şi managementului organizaţiei face posibilă înţelegerea complexităţii conceptelor şi strategiilor prin care sunt explicate şi pot fi conduse eficient organizaţiile.

Managementul organizaţiei este abordat din multe puncte de vedere. Astfel, O. Nicolescu şi I. Verboncu consideră că „managementul organizaţiei rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează şi a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea, menţinerea şi creşterea competitivităţii”

Sociologul german Max Weber, studiind problemele organizaţiei şi ale organizării, a reuşit identificarea surselor de legitimitate ale autorităţii, explicarea temeiurilor prin care oamenii acceptă autoritatea. Urmărind un asemenea scop Weber descrie trei tipuri “pure” (“standard”) de organizaţii:

• organizaţia orientată pe lider (tipul charismatic) - exercitarea autorităţii se realizează prin calităţile personale ale liderului;

• organizaţia patriarhală (tipul tradiţional) - sursa autorităţii este tradiţională, ierarhia organizaţiei cuprinde relaţii de tipul “stăpân-supus”;

• organizaţia birocratică (tipul raţional-legal) - se impun prin trăsăturile lor de raţionalitate şi eficienţă.

Weber a considerat organizaţiile birocratice ca tipul ideal către care este normal să se îndrepte toate formele de organizare. Prin impersonalitate, eficienţă şi echitabilitate, birocraţia compatibilizează autoritatea organizaţiei cu valorile democraţiei. În practică, însă, există riscul depersonalizării organizaţiei.