Comunicarea Nonverbală

Există multiple definiţii ale comunicării, de pildă definiţii care descriu comunicarea prin componentele sale, aşa cum se produce aceasta sau definiţii care încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-receptare a unui mesaj, însă, în sens larg, comunicarea este un proces prin intermediul căruia se transmit informaţii, idei, opinii, păreri, emoţii, fie de la o persoană la alta, fie de la un grup social la altul, fie de la o colectivitate la alta prin intermediul mesajelor. Din punct de vedere etimologic, cuvântul “comunicare” provine din limba latină (communico, are, avi, atum) şi semnifică acţiunea de a face ceva comun, de a împărtăşi ceva cu cineva, de a împărţi.

Comunicarea poate fi “verbală”, atunci când acţiunea de transmitere a informaţiei se realizează prin intermediul limbajului oral sau verbal, sau “nonverbală”, atunci când informaţia nu este transmisă prin intermediul acestui limbaj. În altă ordine de idei, în comunicarea dintre persoane, cuvintele nu sunt de ajuns, ba chiar, uneori, apelul la cuvinte devine inutil, ca de exemplu atunci când este zgomot, atunci când distanţa dintre cele două sau mai multe persoane ce participă la actul comunicării este mare, atunci când nu cunoaştem limba vorbită de unul dintre partenerii de discuţie etc. Astfel, postura corpului, gesturile, expresia feţei, contactul vizual, îmbrăcămintea, mirosurile, tonul vocii însoţesc şi, uneori, înlocuiesc cuvintele. Toate aceste aspecte reprezintă părţi componente ale comunicării nonverbale. Însă, mai exact, la ce serveşte comunicarea nonverbală? Care este rolul acesteia în viaţa cotidiană?

Septimiu Chelcea defineşte comunicarea nonverbală ca fiind “interacţiunea umană bazată pe transmiterea de semnale prin prezenţe fizică şi/sau prin comportamentele indivizilor într-o situaţie socio-culturală determinată”(2005, 25). Din punct de vedere al tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală, sau aşa cum este ea numită în limba engleză “body language”, reprezintă un punct de interes din cel puţin două motive: 1) rolul acestui tip de comunicare este adesea minimalizat; 2) într-o comunicare orală, informaţia este percepută şi reţinută datorită limbajului nonverbal în proporţie de 55% (Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, 2003, 89). Aşadar, importanţa comunicării nonverbale este demonstrată pe la sfârşitul anilor ’70 de către A. Mehrabian şi M. Weiner în Decoding of inconsistent comunication când, în urma unui studiu, aceştia ajung la concluzia că numai 7% din mesaj este transmis prin cuvinte, în timp ce 38% din mesaj este transmis prin paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), iar un procent de 55% prin intermediul limbajului nonverbal (Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, 2003, 89).

În viziunea lui Ion-Ovidiu Pânişoară, printre funcţiile comunicării nonverbale se numără aceea de a accentua comunicarea verbală, adică procesul comunicării poate fi întărit prin anumite elemente de mimică sau gestică, spre exemplu atunci când recităm un imn, ridicăm braţul şi aducem mâna dreaptă în jurul pieptului sau când mustrăm un prieten, expresia feţei ne poate da de gol, arătând că nu ne-am supărat foarte tare; de a completa mesajul transmis pe cale verbală, adică colaborează la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bună decodificare a lor; de a contrazice anumite aspecte ale comunicării verbale, cu alte cuvinte de a transmite semnale în opoziţie cu mesajele verbale, spre exemplu spunem că ne bucurăm atunci când ne întalnim cu un prietencă dar privim în altă parte când îi întindem mâna sau întreprindem alte activităţi în timp ce vorbim cu el; de a repeta sau reactualiza mesajul transmis pe cale verbală, de exemplu atunci când spunem “da” şi facem mişcări verticale de sus în jos ale capului sau atunci când dăm indicaţii cuiva privind o locaţie şi simultan arătăm cu mâna încotro să se îndrepte; de a substitui aspecte ale comunicării verbale, mai exact de a înlocui mesajele verbale, ca spre exemplu o expresie a feţei senina, fericită ne spune că persoana respectivă se simte bine. (ediţia a II-a, 79).

După cum am observat din cele spuse până acum, ori de câte ori comunicăm trimitem în exterior mesaje şi prin alte mijloace. Astfel, fie voluntar, fie involuntar, atunci când vorbim, comunicăm şi prin: expresia feţei – un surâs, o faţă posomorâtă; gesturi – mişcarea mâinilor, a picioarelor, a corpului pentru a întări cele deja spuse; poziţia corpului – modul în care stăm atunci când vorbim; orientarea – poziţia corpului faţă de cel căruia ne adresăm; proximitatea – distanţa la care ne aflăm de interlocutor atunci când îi comunicăm ceva; contactul vizual – în ce mod şi cât timp privim interlocutorul; contactul corporal – o bătaie uşoară pe umeri sub forma unei încurajări, o strângere uşoară de mâini sub forma unui salut; mişcări ale corpului – ce exprimă acordul sau dezacordul unuia dintre interlocutori de a continua sau nu conversaţia; aspectul exterior – vizează îmbrăcămintea interlocutorilor, respectiv modul în care aceştia se îmbracă şi îşi aleg vestimentaţia; alte aspecte nonverbale ale vorbirii vizează intonaţia, tonul vocii, rapiditatea vorbirii, pronunţarea apăsată a cuvintelor; printre aspectele nonverbale ale scrisului se numără organizarea şi aşezarea în pagină a scrisului de mână, aspectul vizual general (Stanton, Nicki, 1995, 2).

Multitudinea de elemente nonverbale enunţate mai sus poartă denumirea de „metacomunicare”. Din punct de vedere etimologic, cuvântul “meta” provine din limba greacă şi înseamnă, la origine “dincolo” sau “în plus”. Acestea fiind spuse, metacomunicarea este deci “ceva în plus faţă de comunicare” (Stanton, Nicki, 1995, 3) şi are ca obiectiv aducerea unui surplus de informaţii pe lângă comunicarea propriu-zisă.