Teoriile situaționale

In incercarea de a intelege conceptul de “leadership”, una din problemele care se ivesc este ca putem sa-l privim fie ca pe un atribut, fie ca pe un proces.

Ca atribut, leadershipul este o colectie de caracteristici – tipare comportamentale si trasaturi de personalitate – care ii fac pe unii oameni mai eficace in realizarea unor obiective.

Ca proces, leadershipul este actiunea liderului, intemeiata pe diferite surse de putere si pe un set specific de aptitudini, indreptata spre influentarea membrilor unui grup, astfel incat activitatea acestora sa urmareasca realizarea unui obiectiv comun.

Armonizarea stilului de conducere cu dezvoltarea personala reprezinta esenta leadershipului situational, care reprezinta un model original de conducere creat de Ken Blanchard si Paul Hersey la Universitatea Ohio in anul 1968. Leadershipul situational a rezistat, ca o consecinta a unei abordari efective a managementului si a motivarii oamenilor si pentru ca deschide calea comunicarii si ocroteste un parteneriat intre lider si oamenii pe care acesta ii conduce si de care depinde. Acest model poate fi rezumat de o fraza foarte cunoscuta: “Sa-i dai fiecaruia cat poate sa duca”.

Leadershipul situational se bazeaza pe ideea ca oamenii pot si vor sa se dezvolte si nu exista cel mai bun stil de conducere pentru a incuraja dezvoltarea personala. Stilul de conducere trebuie adaptat situatiei date.

Abordarile situationale pun accent pe importanta cunostintelor sau experientei tehnice, profesionale, care confera o autoritate speciala si care ofera, in plus, o directie concreta pentru instruirea in leadership.

Teoriile situationale sunt specifice perioadei anilor ‘40. Ele au aparut ca o reactie contra teoriilor personologice care se centrau exclusiv pe trasaturile de personalitate ale liderului. De aceasta data, in centrul preocuparilor se afla nu atat individul, cat situatia in care el actioneaza si mai ales particularitatile ei.

Cel care a atras in mod direct atentia asupra necesitatii interpretarii conducerii ca pe o functie a situatiei sociale a fost E.S. Bogardus, in anii 1931 – 1932. El noteaza: “Un sef este o persoana care controleaza cateva tipuri de situatii sociale” sau “pentru a invata sa conduci trebuie sa analizezi situatiile si sa elaborezi tehnicile de control apropiate” si mai departe, “o persoana care anticipeaza situatiile poate deveni sef.” (Bogardus, 1963, p. 77)

Rezulta de aici ideea ca secretul conducerii nu trebuie cautat in conducatorul insusi, ci in particularitatile situatiei in care el este plasat, in caracteristicile grupului pe care il conduce, in motivatiile si asteptarile membrilor grupului, in psihologia lui.

Importanta factorilor situationali, interactiunea variabilelor implicate si comportamentele specifice, au fost evidentiate prin cateva teorii si modele bazate pe teoria contextuala considerate de referinta in studiul leadershipului si sunt prezentate in continuare pe scurt.

Modelul continuitatii leadershipului (Tannenbaum – Schmidt)

Robert Tannenbaum si Warren Schmidt propun o abordare a leadershipului in care prezinta optiunea stil autoritar – stil democratic ca o “deplasare continua” intre doua extreme: “leadership axat pe sef” si “leadership axat pe subordonat”. Deci, pasii acestei deplasari continue apar ca alternative pentru lider, alegerea depinzand in principal de trei seturi de forte: managerul, subordonatul si situatia.

Modelul a fost revizuit ulterior de autorii sai, insistandu-se indeosebi asupra aspectelor legate de inderdependenta celor trei forte si a fortelor exterioare organizatiei.

Modelul situatiilor favorabile de leadership sau teoria imprejurarii (Fiedler)

Modelul Fiedler este unul din primele modele de abordare a leadershipului fundamentat pe studiul unui domeniu extins de situatii de grup vizand relatiile dintre performanta organizationala si leadership.