Strategie Militară

După cum este cunoscut, strategia militară s-a constituit într-o disciplină ştiinţifică, în urma unui îndelungat proces de evoluţie a domeniului militar. Apărută în antichitate, strategia militară a fost considerată că arta conducătorului de oşti prin care acesta dirija totalitatea forţelor şi mijloacelor necesare obţinerii victoriei, în luptă armată.

Din analiza unor lucrări scrise în această etapă istorică, rezulta că strategia militară reprezenta totalitatea cunoştinţelor, principiilor, regulilor referitoare la conducerea războiului, dar care erau în general disparate şi insuficient sistematizate, pentru a putea fi constituite într-un sistem ştiinţific închegat. Această situaţie se menţine şi în evul mediu, care de altfel nu a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea strategiei militare şi la transformarea ei într-o disciplină cu un pronunţat caracter ştiinţific. Obiectul şi conţinutul strategiei militare s-au conturat şi aprofundat abia în epoca modernă, ca rezultat al sintetizării unei ample experienţe dobândite în urma derulării unei multitudini de confruntări armate şi ca urmare a nivelului alert de dezvoltare a armamentului şi structurilor militare ale timpului. În această epocă, apar primii teoreticieni militari că Lloyd, Bülow, Clausewitz, Jomini s.a., care prin lucrările lor, au pus bazele apariţiei ştiinţei militare ca un sistem de cunoştinţe, ce generalizează experienţa războaielor. Dintre acestea, o importanţă deosebită a avut-o lucrarea „Despre război" a generalului german Karl von Clausewitz, care a adus o contribuţie deosebită la conceptualizarea şi definirea strategiei militare. Pentru a determina obiectul şi conţinutul strategiei militare, teoreticianul german, pornind de la definirea războiului ca o continuare a politicii cu mijloace violente, arata ca scopurile acestuia sunt fixate de către politica, iar strategia este, în esenţă, arta de a duce la îndeplinire scopurile urmărite de politică, utilizând mijloacele militare. În epoca contemporană, mai precis în secolul XX, industrializarea puternică a condus la apariţia unor armamente deosebit de performanţe, ceea ce a permis înzestrarea armatelor cu tehnica militară modernă şi deosebit de eficace. Acesta este, în linii mari, cadrul general care şi-a pus amprenta asupra conţinutului şi obiectului strategiei militare în această etapă.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, influenta noilor mijloace de luptă – aviaţia, tancurile, submarinele, armamentul automat etc. asupra strategiei este analizată de mai mulţi teoreticieni ca: Lidell Hart, John Fuller, Charles de Gaulle s.a. În România, problemele de strategie militară au făcut parte din preocupările unor teoreticieni militari, cum au fost Alexandru Averescu, Dumitru Cocorascu, Ion Popovici s.a. Aceste preocupări s-au amplificat, îndeosebi după primul război mondial, în perioada interbelică fiind elaborate o serie de lucrări valoroase ca cele ale colonelului Florea Tenescu, generalului Sichitiu, colonelului Ioanitiu, maiorului Mircea Tomescu, capitan-comandorului Alexandru Sahini s.a.

Teoreticienii militari români au sesizat complexitatea războiului modern, necesitatea ca acesta să fie susţinut prin folosirea tuturor resurselor umane şi materiale ale ţării şi, în consecinţă, au pledat pentru lărgirea ariei de preocupări a strategiei militare, depăşind conceptul clausewitzian al acesteia. „Astăzi când în sarcina războiului lucrează toate forţele vii şi materiale ale naţiunii - arătau generalul Sichitiu şi colonelul Ioanitiu - strategia poate rămâne exclusiv în cadrul conducerii operaţiunilor şi a întregii activităţi care se desfăşoară în serviciul războiului.

Cel de-al doilea război mondial a reprezentat un element de cotitură în studiul şi definirea conţinutului strategiei militare. Acesta a oferit prilejul verificării unor noi principii, forme şi procedee de acţiune militară, a condus la o dezvoltare fără precedent a categoriilor strategice, a statuat relaţia strategiei cu politica şi cu celelalte domenii ale artei militare.

Prin urmare, al doilea război mondial şi perioada de după acesta au condus nu numai la ameliorarea conţinutului şi obiectivelor strategiei militare ci şi la dezvoltarea ei, la creşterea rolului şi importanţei acesteia în cadrul artei militare, într-o manieră fără precedent.

Amplă dezvoltare industrială, revoluţia stiintifico-tehnica alertă, utilizarea energiei nucleare în diferite domenii ale activităţii umane, inclusiv cel militar, cucerirea cosmosului şi folosirea acestuia în scopuri militare, dezvoltarea explozivă a electronicii şi informaticii sunt elemente care au redefinit conţinutul strategiei militare. Au crescut considerabil puterea de foc şi precizia armamentelor, mobilitatea trupelor, posibilităţile de acţiune a acestora în timp şi spaţiu, capacitatea de conducere a comandamentelor s.a. În aceste condiţii s-a sesizat un proces de diversificare a punctelor de vedere, de abordare a strategiei militare, în zilele noastre putându-se analiza o întreagă tipologie a acesteia. De la strategiile militare nucleare ale Marilor Puteri învingătoare în al doilea război mondial s-a ajuns la strategii ale războiului generalizat, ale aparaturii totale s.a. Dezvoltarea strategiei în perioada menţionată, a fost jalonata de o serie de lucrări ale unor autori ca V.D. Sokolovski, G.A. Atkinson, André Beaufre s.a. Astfel, în lucrarea „Strategia militară", mareşalul sovietic V.D. Sokolovski arata ca: „Strategia militară reprezintă un sistem de cunoştinţe ştiinţifice despre legile obiective ale războiului ". Teoreticianul militar american G.A. Atkinson arata că scopul unei strategii militare înţelepte să fie folosirea oportună şi ofensivă a puterii militare, în fiecare punct, acolo unde interesele politicii naţionale a S.U.A. impun aceasta. Teoreticianul englez Lidell Hart considera că „marea strategie" sau „strategia înaltă" ar avea rolul de a coordona şi dirija toate resursele unei naţiuni sau grup de naţiuni în vederea realizării obiectivului politic al războiului. În această concepţie, strategia militară reprezintă „arta însuşirii şi aplicării mijloacelor militare pentru realizarea scopurilor politicii". La rândul său, generalul francez André Beaufre considera că strategia militară reprezintă „arta de a întrebuinţa forţă sau constrângerea pentru atingerea scopurilor fixate de politică".