Rolul stakeholderilor în corporații

Scurta definire a stakeholderilor:

Stakeholder = 1. depozitar (agent imobiliar sau imputernicit care detine banii cumparatorului unei proprietati pentru a-i transmite vanzatorului) 2. persoana care detine mizele.

Stakeholder (detinator de interese) = Termen folosit pe larg acum pentru a desemna o persoana care are o ,,pozitie" reala sau psihologica intr-o organizatie: este folosit pentru a include pe oricine are tranzactii semnificative cu ea, cum ar fi clientii, angajatii, furnizorii, distribuitorii, partenerii in companiile mixte, comunitatea locala, bancherii si actionarii. Este in general un termen normativ si nu unul descriptiv, implicand faptul ca utilizatorul crede ca mai multi mandatari au dreptul de a determina ce se intampla in organizatie, si mai precis in firma, in local proprietarilor.

Apeland la stakeholder theory se observa ca aceasta reprezinta teoria dupa care o firma trebuie condusa dupa interesele tuturor STAKEHOLDERS (clienti, angajati, furnizori, distribuitori, societati, bancheri si actionari) in loc de actionari (SHAREHOLDERS). Numele mandatar a fost inventat de academicieni pentru a contracara parerea ca principala responsabilitate a conducerii de varf era maximizarea valorii pentru acctionari (SHAREHOLDER VALUE).

Teoria mandatarilor nu are nici o valabilitate legala (inca). La un nivel este banala (de ce o conducere nationala isi poate permite sa treaca peste intetesele clientilor sau furnizorilor?). La alt nivel este practic inutila, deoarece nu i se poate spune managementului cum sa schimbe interesele unui grup cu interesele altuia cand exista un conflict de interese: conducerea trebuie sa fie prioritara fata de mandatar sau trebuie sa aiba ca scop tinerea fiecaruia intr-o blanda stare de nemultumire? Firma nu trebuie sa fie un imperiu vast ca Austro-Ungaria din secolul al XIX-lea sau Comunitatea Europeana moderna in care principala sarcina este echilibrarea diferitelor grupuri de interese. Putine firrne sunt conduse intr-adevar in acest fel dar fara succes.

In mod sigur, conducerea trebuie sa se gandeasca mult la relatiile sale cu fiecare grup de interese. Pentru o anumita firma la un anumit moment, unii dintre mandatari (si unii individuali in fiecare clasa comuna) vor avea importanta mai mare decat altii si vor trebui sa fie cultivati mai mult sau mai putin. In masura in care teoria mandatarilor cauzeaza astfel de rationamente, poate avea unele utilizari. Este general acceptat (chiar de entuzistii valorii actionarilor) ca firmele trebuie sa fie apropiate de cientii lor, chiar obsedate de acestia, si ca satisfacerea clientilor este cruciala; dar nici o firma nu renunta la marfurile sale pentru mult timp sau neglijeaza total interesele sale comerciale. Este, de asemenea, acceptat ca, in industriile de cunostinte (KNOWLEDGE INDUSTRIES) si, din ce in ce mai mult in toate industriile, competitia pentru cei mai buni angajati poate fi mai importanta si o cauza primara a cotei de piata (concurenta pentru clienti). Similar, succesul multor companii japoneze poate fi atribuit in mare masura relatiei apropiate cu furnizorii (SUPPLIERS). Cand este vorba sa li se aprecieze importanta actionarilor in succesul firmei, o chestiune a realitatii de zi cu zi si nu o teorie, concluzia trebuie sa fie adesea: nu foarte mare. Proprietarii sunt in general mai putin critici la succesul si viitorul unei firme decat clientii, angajatii sau furnizorii. Daca proprietarii sunt o familie si sunt aproape de firma, pot fi importanti, dar daca sunt in primul rand institutii de investitii (INSTITUTIONS), pot sa cunoasca putine lucruri despre firma si sa aiba o implicare foarte limitata fata de aceasta: isi pot vinde actiunile saptamana sau anul viitor.

Teoria mandatarilor nu este in totalitate gresita, ci ca este vaga si slaba intelectual. Fundamental, incearca sa raspunda unei intrebari gresite: dupa ale cui interese trebuie condusa firma? Aceasta este o intrebare precisa, legitima, care necesita un raspuns precis, legal: actionarii, cu conditia ca drepturile legale ale celorlalti sa fie indeplinite. Dar intrebarea in sine nu ajuta la nimic, dupa cum poate sustine oricine a lucrat intr-o firma. Conducatorii stau sa se gandeasca la prioritatile mandatarilor inainte de a actiona? Nu, si nici nu trebuie. In schimb, ei actioneaza, in parte ca raspuns la presiunile comerciale, dar (daca sunt buni) incearca sa conduca firma inainte spre ,,mai mult si mai bun": standande mai ridicate, produse si servicii mai bune, relatii mai stranse cu indivizii (sau tipuri de mandatari) care sunt importante si valoroase pentru firma, o calitate ridicata, cresterea cotei de piata, profituri mai mari, o calitate sporita a angajatilor, relatii de lunga durata cu clientii si furnizorii, respingerea concunentilor si o intreaga serie de obiective amestecate, interdependente care au o manifestane concreta in actiune si un sentiment al progresului. Managerii si toti angajatii din firma au nevoie de un obiectiv de ansamblu, un sentiment al scopului (PURPOSE), cauzei (CAUSE) sau misiunii (MISSION), care este mai bine satisfacut de un scop concret (cum ar fi sa devii mai mare decat X, un concurent, sau sa obtii un produs revolutionar Y, sau sa atingi nivelul Z de vanzari si profituri) decat de o constructie teoretica legata de intrebarea pe cine serveste firma. Cand Henry Ford a fost intrebat care este scopul companiei sale in 1909, nu s-a balbait despre mandatari (termen care nu fusese inventat) sau actionari (existau, dar nu fusesera transformati int-un zeu), ci au spus, simplu, ,,democratizarea automobilului". A servit clientul, angajatii si actionarii, fara sa se gandeasca la ele, ci obtinand ceva de o reala valoare.