Relațiile dintre România și UE - impozitarea

1. Scurt istoric al relatiilor dintre România şi Uniunea Europeană

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1967, au fost iniţiate negocierile pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouă, carne de porc cu scopul de a scuti produsele românesti de taxe suplimentare, dar şi de a obliga partea română să respecte un anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea dificultăţi pe piaţa statelor membre. În 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intră în sistemul generalizat de preferinte al Comunităţii Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la produsele industriale este semnat în 1980.

Imediat după căderea zidului Berlinului, România stabileste în 1990 relaţii diplomatice cu Uniunea Europeană, semnând în acelasi an un Acord de Comerţ şi Cooperare.

La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European care instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte. Acest acord care crea o zonă de liber schimb între România şi statele membre recunoştea obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene şi prevedea asistenţă financiară şi tehnică din partea UE.

În 1993 la Copenhaga, statele membre au decis că statele asociate din Europa Centrală şi de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice şi politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de către România a cererii de aderare la Uniunea Europeană la 22 iunie 1995, la câteva luni după intrarea în vigoare a Acordului European (1 februarie 1995).

În iulie 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană. În martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an Comisia Europeană publică primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare.

Prin decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, în februarie 2000, a procesului de negociere a aderării României la Uniunea Europeană se face trecerea la o nouă etapă de consolidare a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Consiliile Europene de la Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003), Bruxelles (decembrie 2003) şi Bruxelles (iunie 2004) reconfirmă sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005 şi aderarea efectivă în ianuarie 2007.

Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodată în cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. În acelasi timp, României i se recomandă să continue reformele şi să implementeze angajamentele asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne, politica în domeniul concurenţei şi mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea pregătirilor de aderare şi consideră că România va fi capabilă să-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007.

La 13 aprilie 2005, România primeste avizul conform al Parlamentului European, urmând ca semnarea Tratatului de Aderare să aibă loc la 25 aprilie 2005. Începând cu această dată, România are statutul de observator la activitatea instituţiilor europene, fiind implicată în procesul de elaborare a legislaţiei comunitare, dar neavând drept de vot. Dintre statele membre UE, Tratatul a fost ratificat până în prezent de Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru, Republica Elenă, Estonia, Cehia, Spania şi Italia.

La 25 octombrie 2005, Comisia Europeană publică primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România care confirmă progresele importante în pregătirea internă, şi măsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007.

2. Impozitarea

Impozitarea este un sistem de contribuţii impuse de către guvernământ asupra persoanelor, întreprinderilor, şi proprietăţii, esential ca o sursă de venit pentru acoperierea cheltuielilor guvernamentale şi a altor scopuri publice. Impozitarea poate fi, şi este, de altfel, utilizată şi la atingerea altor obiective economice şi sociale. De exemplu, poate servi drept metodă de dezvoltare a unei economii echilibrate prin stimularea sau descurajarea variatelor forme de activitate comercială, sau poate fi utilizată pentru a implementa reforme sociale prin redistribuirea averii.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece aceasta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.