Modelele motivaționale ale lui Maslow, Alderfer, Herzberg și Mcclelland

„Motivarea este cheia realizării scopurilor și, chiar dacă acționezi în proporție de 100% și nu îți atingi scopul, ai imensa satisacție că ai muncit cât ai putut pentru a-l atinge și că ai învățat ceva și că ai câștigat experiență.”

George Shinn

Ce este motivația?

În filogeneză și ontogeneză se evidențiază anumite stări de necesitate sau sensibilizări ale organismului. Așa se dezvoltă nevoia de substanțe nutritive, de oxigen, de anumite condiții de temperatură, de umiditate, presiune, sde semnale informaționale ce urmează a fi recepționate și apoi prelucrate, nevoia de mișcare, acțiune, relaxare, de comunicare cu alții, realizarea de sine ș.a.m.d. Toate acestea nu sunt altceva decât trebuințe, condiții ale vieții, procese pulsionale fundamentale ce semnalizează perturbările de tipul privațiunilor sau exceselor, intervenite în organism sau în sistemul de personalitate. Alături de trebuințe se dezvoltă și implusuri (trebuințe alfate în stare de excitabilitate accentuată, expresivă), intenții (implicări proiective ale subiectului în acțiuni), valențe (orientîri afective spre anumite rezultate), tendințe (forțe direcționate mai mult sau mai puțin precis). Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute și care îl împing, îl instigă și îl determină pe individ pentru a și le satisface, formează sfera motivația acestuia. Este vorba de o nouă categorie de stimuli și anumite stimuli interni. Dacă până acum noțiunea de stimul era raportată la obiectivele și evenimentele din exterior, de data aceasta ea se raportează la viața internă a individului. Este vorba despre acei stimuli care din interior al determina pe individ să întreprindă o serie de acțiuni - de căutare, de apropiere sau de evitare și respingere a unor obiective. Unii autori au defnit motivația ca o „cauză internă” a comportamentului. Numai că această structură psihică activatoare și predispusă pozantă cu funcții de autodeterminare a omului prin stimulații interne, a trebuit să fie, la rîndul ei, explicată atât funcțional, cât și genetic. Or, acest lucru nu poate fi realizat decât prin apelul la o serie de factori determinanți ce se înscriu în istoria interacțiunilor dintre subiect și ambianța sa socio-culturală.

Unele dintre formele motivației, relativ simple și puține la număr, s-au format în demersul filogenezei și îi sunt date omului prin naștere.

Altele, mai complexe și mai numeroase, se formează în decursul vieții acestuia, fiind dependente atât de particularitățile mediului extern, cât și de specificul stărilor de necesitate interne, existente deja, de modul de asimilare și sedimentare a lor. Practic, ele nu sunt altceva decât stimulările externe care acționând repetat asupra individului și satisfăcându-i anumite cerințe de autoreglare, au fost preluate, interiozate, asimilate și transformate în codiții interne. Gradul de independentă față de circumstanțele și imprejurările concrete, determinate în timp și spațiu, este însă variabil și niciodată același.

Psihologia demonstează că motivația este o pârghie importană în procesul autoreglării individului, cu forță motrice a întregii sale dezvoltări psihice și umane, ea reprezintă „un ansamblu de factori sau imbolduri care declanșează, energizează, mențin (sau întrerup) și direcționează acțiunile sau comportamentele unei persoane”. (Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1993). Aceasta însemnă că selctarea și asimilarea ca și sedimantarea influențelor externe se vor produce dependent de structurile motivaționale ale omului. Motvatia sensibilizeză diferit persoana la influențele externe, făcând-o mai mult sau mai puțin permeabilă la ea. Astfel, putem întelege mai bine de ce una și aceeași influență externă produce efecte diferite la persoane diferite sau la aceeași persoană și momente diferite ale existenței sale. Motivația, prin caracterul ei propulsor și tensional, rescolește și reașază, sedimentează și amplifică conținutul construcției psihice a individului.

Din punct de vedere psihologic - apreciază Viorel Cornescu, Ioan Mihailescu și Sica Stanciu - motivația desemnează stare internă de necesitate a organismului care orientează comportamentul în direcția satisacerii. „Motivația - scriu specialiștii citați mai sus - apare ca un ansamblu de trebuințe și dorințe care mobilizează, determină organismul să desfășoare o serie de comportamente care să ducă la satisfacerea lor adecvată”.

Motivația îndeplinește un rol de activizare generală sau specială a anumitor mecanisme psihice, este o sursă potențială de activitate. În același timp, moivația are principalul rol în activizarea generală și determină totodată și direcția acțiunii umane. Prin toate acestea, motivația joacă un rol activ în viața omului, contribuie direct și este, într-u fel, „responsabilă” pentru performanțele omului.

Psihosocilogul Mielu Zlate scrie că prin termenul de moivație se desemnează „starea internă de necesitate a organismului, care orientează și dirijează comportamentul pe direcția satisafecrii ei”; Martin G. Wolf susține că motivașia este „o forță (un implus) orientată spre obținere satisacției”; S. W. Gellerman consideră că prin noțiunea de motivație ar trebuii să desemnăm acea influență care determină individul să acționeze deliberat într-o manieră sau alta, altfel decît atunci când această influentă n-ar exista. „Motivația - scrie Norbert Sillamy - este asamblul de factori dinamici care determină conduita unui individ.”

O definiție corespunătoare a elaborat Al. Roșca: „Motivația este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștientozate sau neconștientizate, simple trebuințe filozofice sau idealuri abtracte”. Într-o formulă mai succintă, dar îndeajuns de clară, Paul Popescu Neveanu a afirmat că „Motivația este fie un ansamblu de motive, fie un proces al motivării sau împingere spre acțiune”. O formulare metaforică, dar extrem de semnificativă ne-a oferit Zig Ziglar: „Motivația este scânteia care aprinde focul cunoașterii și alimentează motorul împlinirii. Ea face ca elanul să fie maxim și să se mențină”.

Din lucrările și cercetările privind problematica motivației reiese că principalii stimuli motivaționali se vor grupa în trei categorii:

a)Stimuli materiali care dau naștere motivației economice;

b)Munca care determină motivația profesională;

c)Interacțiunea dintre membrii organizației care generează motivația psihosocială, tip de motivație care are o puernică influentă asupra conduitei angajaților.

Existând tipuri extrem de diferite de motivație, ca structură și funcționalitate, complexitate și rol, vor exista și funcții diferite ale acestora. Printre functiile motivaței puse adesea în evidență în lucrările de referință menționăm:

- Funcția de acivare internă difuză și de semnalare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. În aceasă fază starea de necesitate apare, dar nu declanșează încă acțiuni. De obicei, această funcție este specifică trebuințelor care au o dinamică deosebită; debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitație crescândă, ajungând chiar la stări de mare încordare internă, pentru a se finaliza presasfacerea lor;

- Funcția de mobil sau de facor declanșator al acțiunilor efective. Acesta este motivul, definit de psihologu francez H. Pieron ca „mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată, deoarece a indenfica un motiv înseamnă a răspunde la întrebarea „de ce?”. Probatată pentru motiv este declanșare acțiunii;

- Funcția de autoreglare a acțiunii, prin care se imprimă conduite cu un caracter activ și selectiv. Eficiența reglatoare a motivației este dependentă, în egală măsură, de energizare și direcționare.