Managementul Cunoașterii

Schimbările tehnologice, dar şi cele sociale sau economice, depind atât de calitatea informaţiei de care dispunem, cât şi de capacitatea noastră de a o gestiona. În ultimii ani, tehnicile de management al cunoaşterii, crearea şi transferul bunelor practici au ajuns să se numere printre cele mai dezbătute subiecte în cadrul conferinţelor internaţionale, fiind apreciate în egală măsură atât de sectorul privat, cât şi de cel public.

Managementul cunoaşterii, definit drept “ideea de capturare a cunoaşterii obţinute de indivizi şi diseminarea sa către alţii în cadrul organizaţiilor”, a devenit în ultimul deceniu o sursă de inspiraţie atât pentru cercetare, cât şi pentru practicieni. Se cere de menţionat însă că nu orice cunoştinţe pot face obiectul “managementului”, ci doar cunoştinţele “utile” sau cele care contribuie la creşterea economică şi progresul social. Aceste cunoştinţe îmbracă două forme distincte : cunoaşterea propoziţională – care descrie diverse fenomene naturale, incluzând abordarea ştiinţifică şi epistemologică ; şi cunoaşterea prescriptivă – care sugerează cum pot fi aplicate aceste cunoştinţe, însemnând instrucţiuni complete asupra unor activităţi necesare. Scopul unei societăţi bazate pe cunoaştere este să construiască o legătură interactivă (feedback) între aceste tipuri de cunoaştere.

Există abordări relativ distincte între modul de aplicare a conceptului de management al cunoaşterii în Occident şi felul în care, acesta este utilizat în Asia. Astfel, dacă în Vest se pune accentul pe : (1) cunoaşterea explicită, (2) măsurarea şi gestionarea cunoştinţelor existente şi (3) tratarea organizaţiei ca mijloc pentru procesarea informaţiei, în Japonia, acest lucru este înţeles mai ales prin : (1) sublinierea cunoaşterii tacite, (2) crearea de cunoştinţe noi şi (3) participarea largă a tuturor membrilor unei organizaţii (indiferent dacă este vorba de sectorul privat sau public) la cristalizarea unei culturi orientate spre învăţare, din perspectiva unui organism viu, capabil să creeze un circuit de inovare continuă. În linii mari, acest concept managerial nou conţine două importante dimensiuni : (1) evaluarea cunoştinţelor şi (2) gestionarea judicioasă a capitalului uman.

Cunoaşterea (knowledge) este definită, de regulă, drept puterea de a înţelege şi de a surprinde esenţa faptelor, valorificarea certitudinilor şi a informaţiei, obţinută sub forma unor experienţe sau învăţăminte. În funcţionarea unor asemenea organizaţii, determinante sunt procesele desemnate generic prin sintagma celor “3 I”, respectiv inovare (crearea de cunoştinţe noi), învăţare (asimilarea de cunoştinţe noi) şi interactivitate partenerială referitoare la cunoaştere1.

Datele reprezintă fapte formative ale realităţii sau valori ale unor rezultate posibile. În sistemul lor corporativ, datele reprezintă unităţi de informaţie cu valabilitate limitată.

Spre deosebire de date, informaţia conţine date agregate sau, altfel spus, semi-structurate, care servesc, de exemplu, drept temei pentru luarea unor decizii.

În sfârşit, cunoştinţele reprezintă informaţii prelucrate, care pot avea o existenţă îndelungată, transmit idei şi apar într-un anumit context, care determină domeniul

Schimbările tehnologice, dar şi cele sociale sau economice, depind atât de calitatea informaţiei de care dispunem, cât şi de capacitatea noastră de a o gestiona. În ultimii ani, tehnicile de management al cunoaşterii, crearea şi transferul bunelor practici au ajuns să se numere printre cele mai dezbătute subiecte în cadrul conferinţelor internaţionale, fiind apreciate în egală măsură atât de sectorul privat, cât şi de cel public.

Managementul cunoaşterii, definit drept “ideea de capturare a cunoaşterii obţinute de indivizi şi diseminarea sa către alţii în cadrul organizaţiilor”, a devenit în ultimul deceniu o sursă de inspiraţie atât pentru cercetare, cât şi pentru practicieni. Se cere de menţionat însă că nu orice cunoştinţe pot face obiectul “managementului”, ci doar cunoştinţele “utile” sau cele care contribuie la creşterea economică şi progresul social. Aceste cunoştinţe îmbracă două forme distincte : cunoaşterea propoziţională – care descrie diverse fenomene naturale, incluzând abordarea ştiinţifică şi epistemologică ; şi cunoaşterea prescriptivă – care sugerează cum pot fi aplicate aceste cunoştinţe, însemnând instrucţiuni complete asupra unor activităţi necesare. Scopul unei societăţi bazate pe cunoaştere este să construiască o legătură interactivă (feedback) între aceste tipuri de cunoaştere.

Există abordări relativ distincte între modul de aplicare a conceptului de management al cunoaşterii în Occident şi felul în care, acesta este utilizat în Asia. Astfel, dacă în Vest se pune accentul pe : (1) cunoaşterea explicită, (2) măsurarea şi gestionarea cunoştinţelor existente şi (3) tratarea organizaţiei ca mijloc pentru procesarea informaţiei, în Japonia, acest lucru este înţeles mai ales prin : (1) sublinierea cunoaşterii tacite, (2) crearea de cunoştinţe noi şi (3) participarea largă a tuturor membrilor unei organizaţii (indiferent dacă este vorba de sectorul privat sau public) la cristalizarea unei culturi orientate spre învăţare, din perspectiva unui organism viu, capabil să creeze un circuit de inovare continuă. În linii mari, acest concept managerial nou conţine două importante dimensiuni : (1) evaluarea cunoştinţelor şi (2) gestionarea judicioasă a capitalului uman.

Cunoaşterea (knowledge) este definită, de regulă, drept puterea de a înţelege şi de a surprinde esenţa faptelor, valorificarea certitudinilor şi a informaţiei, obţinută sub forma unor experienţe sau învăţăminte. În funcţionarea unor asemenea organizaţii, determinante sunt procesele desemnate generic prin sintagma celor “3 I”, respectiv inovare (crearea de cunoştinţe noi), învăţare (asimilarea de cunoştinţe noi) şi interactivitate partenerială referitoare la cunoaştere1.

Datele reprezintă fapte formative ale realităţii sau valori ale unor rezultate posibile. În sistemul lor corporativ, datele reprezintă unităţi de informaţie cu valabilitate limitată.

Spre deosebire de date, informaţia conţine date agregate sau, altfel spus, semi-structurate, care servesc, de exemplu, drept temei pentru luarea unor decizii.

În sfârşit, cunoştinţele reprezintă informaţii prelucrate, care pot avea o existenţă îndelungată, transmit idei şi apar într-un anumit context, care determină domeniul