Management

"Hanul Manuc" este una dintre constructiile cele mai reprezentative ale orasului Bucuresti. El a fost amenajat de catre Emanuel Marsan-bei, bogat negustor si influent om politic in primii ani ai secolului XIX-lea. Prima mentiune a unei proprietati a lui Manuc se gaseste in cronica lui Ioan si Dobre, care, povestind incendiul din 23 august 1804, arata ca in timpul puternicei calamitati au ars "doua poduri pe garla, unul la Poarta de Sus, altul al lui Manuc, cu Hanul lui Manuc.

Inaugurat la 30 iulie 1971, dupa o ampla restaurare, Hanul Manuc se prezinta astazi ca rezultat al mai multor etape de constructie. Intregul edificiu ocupa coltul de sud-est al Curtii Domnesti

Parte cea mai veche a constructiei hanului o reprezinta casa aflata pe coltul de nord-vest.Este un edificiu aproape patrat cu subsol, parter si etaj, cu un foisor larg deschis catre albia raului.

Dupa o repetata succesiune de proprietate, intregul teren din coltul de sud-est al Curtii Vechi a fost cumparat de Manuc-bei pentru a cladi hanul ce-i poarta numele. Ca atare, Emanuel Marsaian nu a cumparat, la inceputul secolului al XVII-lea un teren gol, ci a beneficiat de constructii domnesti.

Stilul in care a fost construit hanul se diferentiaza de stilul celorlalte aproximativ 43 hanuri existente la acea data in Bucuresti.

In timp ce hanurile bucurestene construite pana catre sfarsitul secolului al XVIII-lea aveau aspectul unor cetati fortificate cu ziduri inalte si pravalii in incinta, fiind imitate dupa stilul medieval al hanurilor italiene, constructia Hanului Manuc sau cum s-a numit la inceput Hanul

Curtea Veche vadit inspirat din arhitectura traditionala romaneasca era deschis si primitor.

In timpul razboiului ruso-turc (1806-1812), Hanul Manuc a servit drept sediu comandamentului armatei ruse. Tot aici se vor purta negocierile viitoarei Pacii de la Bucuresti, tratatul ruso-turc incheindu-se in ziua de 28 mai 1812, in sala de receptie a hanului, marele negustor si diplomat Manuc-bei aducandu-si un aport insemnat la tratative.

Dupa retragerea si moartea lui Manuc-bei survenita in 1817, activitatea hanului nu a fost stirbita cu nimic. Astfel, in 1818, Dionisie Fotino, in lucrarea sa "Istoria Daciei", il trece pe primul loc in lista hanurilor bucurestene.

Cert este faptul ca dupa moartea sa, Manuc-bei a lasat o mare avere, dar si un complex arhitectonic de o mare valoare artistica si comerciala.

Doi calatori scotieni gazduiti la Hanul Manuc in 1859 spun ca hanul era o cladire " foarte vasta ce acoperea aproape un hectar de loc". La etajul intai erau gazduiti calatorii in trecere, iar la etajul al doilea, cei ce stateau mai mult e sase luni in oras. Etajul acesta avea de jur imprejur o galerie pe care sedeau gruuri de calatori, de diferite neamuri: rusi, unguri, greci, etc. Academicianul G. Giurescu, in ampla sa lucrare "Istoria Bucurestilor" evoca astfel ambianta si efervescenta acestui loc de comert si popas: "in curtea si in galeriile hanului vedeai o remarcabila amestecatura de costume, negustori sositi de pretutuindeni, oraseni, clerici, tarani, tigani, femei galante, miscandu-se de care incotro, dicutand, tocmindu-se, batand palma, certandu-se.

Avariat de cutremurul din1858, Hanul Manuc a fost curand reparat, continuand sa detina un loc important in viata comerciala a Bucurestilor. In tarabele lui se gaseau matasuri, articole din lana pentru imbracaminte, covoare, parfumuri, vase smaltuite etc.

Hanul este subrezit pe latura sa sudica de viiturile puternice ale raului Dambovita. Pentru remedierea stricaciunilor este necesara constructia unui zid de piatra spre Dambovita.

O noua interventie se efectueaza intre anii 1850-1865 cand hanul si-a marit capacitatea si s-au amenajat noi spatii pentru magazine. La aceasta data, hanul-un fel de gara cu antrepozite de marfuri a vremii- era compus din 15 pivnite mari si boltite, 23 pravalii, 2 saloane mari si 107 odai pentru locuinte si birouri.

O noua revarsare a Dambovitei inregistrata in 1865 pe timpul domniei lui Cuza a scaldat perete de sud intr-un mod violent. In fata acestor calamitati, constructia impune ample lucrari de reparatie. Ele s-au executat in 1873-1874, ocazie cu care hanul isi schimba denumirea in Hotelul Dacia.

In 1875 hanul beneficia de 107 incaperi la etaj, 20 camere si un tunel mare, la parter: pravalii, magazii, pivnite etc.

In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si in prima treime a veacului urmator, Sala Dacia a jucat un rol deosebit in viata politica a capitalei. Locul era frecventat mai ales de catre muncitorii bucuresteni veniti special sa-I asculte pe C. Dobrogeanu Gherea, I. C. Frimu, Alecu Constantinescu s.a. Intre anii 1916-1918 aceasta a fost un important centru de propagare a luptei pentru desavarsirea unitatii nationale, a intratii Romaniei in razboi alaturi de Antanta, pentru eliberarea fratilor din Transilvania.

Sala Dacia dupa primul razboi mondial, a fost inchisa si transformata in depozit. Ea a fost daramata in 1935 moment in care peretii erau acoperiti cu var alb, peste care se trasesera pete negre rotunde.

Sala Dacia a avut si un rol cultural pe scena ei jucand pentru prima oara marii actori Grigore Manolescu, Mihail Pascaly, precum si prima trupa de opereta romaneasca condusa de tenorul Ion Bajenaru s.a.

Se spune ca in sala Dacia s-au organizat pentru prima data baluri mascate, cu intrare libera si garderoba obligatorie.