Începuturile managementului

Managementul, în forma sa embrionară, a apărut odată cu constituirea primelor colectivităţi umane, în comuna primitivă. Evoluţia societăţii a determinat concomitent şi schimbări importante în ceea ce priveşte conţinutul activităţii de management.

Astfel, în unele scrieri egiptene se arată că în şantierele de construcţie a piramidelor se cunoşteau câteva principii de bază precum autoritatea, responsabilitatea şi specializarea. Codul babilonian al lui Hammurabi a stabilit principiile de control şi responsabilitate, iar Moise a pus la punct principiile de organizare, pe când conducea triburile lui Israel afară din Egipt. Platon, în Republica, lăuda meritele principiilor specializării, iar Socrate sublinia natura universală a managementului:’’ Indiferent ce trebuie să conducă, un om poate fi un bun conducător dacă ştie de ce are nevoie şi dacă este în stare să le şi asigure, indiferent dacă este vorba de un cor, o familie, un oraş sau o armată.’’ Machiavelli, în secolul XVI, a stabilit patru principii- încredere în consensul maselor, coeziunea, autoritatea şi dorinţa de a supravieţui. Deşi el a scris despre guvernarea din vremea lui, aceleaşi principii pot fi aplicate şi în conducerea companiilor de astăzi.

Managementul se bazează pe talentul de conducător, de lider, se poate afirma că managementul este o artă, poate ’’ cea mai veche dintre arte’’, întrucât este printre primele domenii în care omul îşi foloseşte talentul, pentru a coordona eforturile membrilor unui grup organizat. Referitor la acest aspect, J.J. Serven Screiber afirma că ’’managementul este arta artelor, întrucât are în vedere dirijarea talentului altora’’. Managementul a apărut ca activitate practică, în forma ei empirică, având la bază elemente intuitive precum: talentul, experienţa, capacităţile personale ale conducătorului. La baza apariţiei managementului ca activitate practică a stat procesul de muncă, sub dublul său aspect, ca proces conştient şi proces social.

Ştiinţa managementului s-a dezvoltat pe parcursul mai multor etape:

• etapa conducerii empirice

• etapa de început a managementului ştiinţific

• etapa managementului ştiinţific contemporan.

În cadrul etapei conducerii empirice, funcţia de conducere era îndeplinită de proprietarii mijloacelor de producţie şi se baza pe intuiţia şi flerul acestora.Această etapă a cuprins sfârşitul secolului al XIX- lea, începutul secolului al XX- lea.

Managementul ştiinţific este legat de cuceririle de la începutul secolului nostru în ştiinţă şi tehnică, de aplicarea frecventă în producţie a acestora,care au impulsionat dezvoltarea ştiinţei managementului, apariţia unor noi concepte ce au condus la îmbogăţirea acesteia, la transformarea ei într-o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. Aici se pun bazele optimizării, organizării şi conducerii proceselor de muncă.

Etapa managementului ştiinţific contemporan este legată de ’’teoria relaţiilor umane’’. Această etapă a dus la apariţia de noi concepte, teorii, teze care au condus la îmbogăţirea ştiinţei managementului. Managementul ştiinţific contemporan presupune trecerea de la teorie la practică, în condiţii specifice, ţinând cont de particularităţile situaţiilor concrete şi urmărind atingerea de obiective precise.

Managementul ştiinţific constă în ”aplicarea legităţilor, conceptelor şi tehnicilor puse la dispoziţie de ştiinţa managementului în practica socială”.Acest proces de aplicare a elementelor teoretico- metodologice constă, practic, în munca de zi cu zi a managerilor în cadrul organizaţiilor. Dar, nu tot ceea ce fac managerii reprezintă managementul ştiinţific, ci numai acea parte, care se bazează pe elementele ştiinţei managementului, cealaltă parte aparţine managementului empiric, care se realizează în exclusivitate pe baza experienţei, flerului, imaginaţiei. În ultima perioada se manifestă pe plan mondial o intensificare a preocupărilor pentru dezvoltarea „laturii umane” a managementului, care nu suferă formalizări, care nu poate fi modelată, deci care depinde foarte mult de talentul, imaginaţia, capacitatea de sinteză şi analiză a conducătorului. Majoritatea specialiştilor sunt de părere că firmele care au rezultate spectaculoase pe plan mondial sunt conduse de specialişti în management, care dispun şi de o serie de calităţi înnăscute, de adevăraţi lideri.

Principalele şcoli şi curente în management

Trecerea de la managementul empiric, bazat pe o judecată intuitivă, talent, calităţi personale ale liderului, la ştiinţa managementului, deci de la practică la teorie, s-a realizat în urma observărilor, cercetărilor asupra proceselor de management.

Lucrările de management, indiferent de şcoala din care fac parte autorii acestora, sunt marcate de abordările reprezentanţilor de frunte ai economiei politice burgheze, Adam Smith şi David Ricardo, precum şi contribuţiile ulterioare ale unor economişti de diferite orientări cum sunt Karl Marx, Keynes, Samuelson etc.