Fred E. Fiedler

A efectuat studii asupra conducerii într-un număr de organizaţii, între ani ’50 – ’60.

A ajuns la concluzia că cel mai adecvat stil de conducere este dependent de cel puţin trei factori: cantitatea de popularitate şi acceptare de care se bucură conducătorul din partea grupului condus, natura plăcută a muncii care trebuie executată şi legitimitatea conducătorului de grup.

Vechimea este definită prin cresterea dorinţei subordonaţilor de a se realiza profesional, dorinţa de a accepta responsabilităţi crescânde, potrivit experienţei acumulate şi abilităţii câştigate în timp.

Când subordonatul se angajează în întreprindere, stilul

conducătorului trebuie să fie foarte autoritar în probleme de îndrumare, conducere, control, orientate toate către realizarea sarcinilor de serviciu.

Pe măsură ce muncitorul capătă vechime în întreprindere, trece în

cadrul II, unde conducătorul trebuie să se orienteze mai ales către

transmiterea cunoştinţelor profesionale, către pregătire şi perfecţionare profesională în general.

În cadrul III de vechime în întreprindere, stilul conducătorului

trebuie să includă aspectul consultativ, prin care el îşi consultă

subordonaţii asupra unor idei, facilitând astfel procesul de rezolvare a

unor probleme.

În cadrul IV, subordonaţii învaţă cum să conducă ei înşişi, iar

conducătorul poate să delege anumite responsabilităţi şi să conducă prin „managementul prin excepţie”.

Acest model reflectă relaţia dintre conducător şi subordonat şifaptul că un conducător trebuie să adopte stiluri diferite de conducere faţă de subordonaţi, în concordanţă cu vechimea lor în întreprindere. Dinmoment ce conducătorul ştie că va avea în subordine salariaţi cu diferite vechimi trebuie să dea dovadă de multă flexibilitate. Deşi pare o situaţie foarte complexă, ea se referă, de fapt, doar la tratarea subordonaţilor în mod individual de către conducător.