Etapele în formarea științei manageriale

În prezent, în formarea ştiinţei manageriale se pot deosebi urmãtoarele trei etape : -conducerea empiricã, începuturile conducerii ştiinţifice şi conducerea ştiiţificã.

Conducerea empiricã – corespunde perioadei în care activitatea se bazeazã pe utilizarea experientei şi intuiţiei în procesul de decizie, coordonare şi control a activitãţilor. În aceasta etapã – panâ la Taylor – funcţia de conducere era practicatã de insãşi proprietarii înterprinderilor, neexistand diferenţa între aceştia în calitate de proprietar şi funcţia de conducãtor.

Practica tradiţionalã privind organizarea şi conducerea bazatã numai pe aptitudini individuale a limitat, în aceasta perioadã, posibilitãţile soluţionãrii eficiente a celor mai importante probleme ce reveneau conducerii unitãţilor. Aceasta datoritã creşterii dimensiunii întreprinderilor şi apariţia societãtilor bazate pe actiuni. Trecerea de la conducerea traditionala la conducerea stiinţificã a mai fost condiţionatã, alãturi de interesul obţinerii unui profit din ce în ce mai ridicat, şi de progresul tehnico-ştiintific, care a determinat modificãri asupra relaţiilor ce se produc la locul de munca între factorul uman îi obiectul muncii. În acest fel, sarcina conducerii a fost încredinţatã unor specialişti, care se ocupau cu principalele probleme ale activitãţilor din înterprindere.

Începuturile conducerii ştiinţifice – dureazã panã în etapa premergãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial. În aceastã perioadã, teoria conducerii este în curs de formare, se consolideazã şi contureazaã conceptele generale de conducere. Necesitatea unor principii si metode cu o baza mai mult sau mai putin stiintifice a fost conditionatã de faptul ca în procesul de producere a bunurilor materiale au început sã fie folosite mijlaoce de muncã de mare valoare şi de mare randament. Ca atare, metodele de conducere folosite au început sã fie din ce în ce mai perfecţionate, având în vedere cerinţele folosirii cât mai eficiente a elementelor procesului de producţie.

Ca fondator al noului domeniu ştiinţific este recunoscut americanul F.W.Taylor, prin lucrãrile sale de bazã :Conducerea atelierelor (1911), Principiile conducerii ştiinţifice (1911), în care introduce pentru prima datã noţiunea de conducere ştiinţificã, lucrãri care au avut un mare ecou în întrega lume. Activitatea lui F.W.Taylor a fost multiplã ; cu ajutorul unui colectiv larg de colaboratori a soluţionat problemele celor mai diverse activitãţi de muncã din întreprinderile industriale. Taylor are meritul de a fi edificat o metoda a conducerii ştiinţifice dedusã din analizele detaliate ale activitãţii de muncã, în concepţia sa bazatã pe o serie de principii de conducere. Rezultatele lui Taylor au fost cercetate şi aplicate in condiţiile capitaliste. Aceste metode introduse în înterprinderile capitaliste au dus la cresterea exploatarii, intrucat imbunatatirea metodelor de lucru a fost insotita de masuri privind delimitarea retributiilor si echilibrarea sistemului de conducere. Sistemul lui Taylor contine elemente valoroase, considerate cu o valabilitate generala. Acestea sunt urmatoarele :

- creearea unei baze stiintifice care sa faca posibila inlocuirea metodelor vechi de munca si a interprinderilor traditionale ;

- separarea lucrarilor destinate muncitorilor, formarea si dezvoltarea cooperarii in procesul muncii ;

- separarea lucrarilor destinate muncitorilor specializati pentru activitatile considerate de baza, de lucrarile de pregatire a productiei, urmarindu-se totodata ca acesti lucratori, situati pe treptele functiilor inferioare, sa aiba un numar de atributie cat mai redus ;

- separarea precisa a raspunderilor intre munca de conducere si cea de executie, dar si o colaborare intre lucratorii si conducatorii ierarhici ai acestora.