Echilibrul financiar al întreprinderii

Aspecte generale privind echilibrul financiar

Echilibrul financiar al întreprinderii este reprezentat de egalitatea ce trebuie sǎ existe între resurse (R) şi necesarul de resurse (N), respectiv între venituri şi cheltuieli. Acţionând pentru realizarea propriului echilibru, întreprinderile contribuie la realizarea şi consolidarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.

În literatură se mai întâlnesc expresii ca: echilibru static, echilibru stabil, echilibru instabil, echilibru optim. În condițiile în care schimbarea unui element sau a altuia dă naștere tendineței de restaurare a echilibrului sau unui proces de ajustare spre formarea unui nou echilibru, acesta este considerat un echilibru stabil. Atunci însă când nu se produc astfel de tendințe, echilibrul este instabil. Realizarea echilibrului static pare imposibilă, într-o activitate dinamică, așa cum este ectivitatea economică.

Echilibrul financiar se realizează pe termene, astfel:

- echilibru pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de rulment)

- echilibrul curent, când se compară activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (necesarul de fond de rulment)

- echilibrul pe termen scurt, cand se compară fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment (trezoreria)

Relațiile de principiu în analiza echilibrului financiar sunt:

Activ imobilizate = Capital permanente

Active circulante = Datorii pe termen scurt

Analiza statică a echilibrului financiar

Bilanțul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al întreprinderii, la încheierea exercițiului, de reflectare materială a modului de utilizare a capitalurilor proprii și imprumutate. Deci, bilanțul oferă criterii de apreciere a echilibrului financiar al întreprinderii la un moment dat. În concepţia funcţionalǎ, bilanţul este privit ca ansamblul alocǎrilor de fonduri şi al surselor de procurare pe diferite cicluri financiare, pentru a înţelege funcţionarea întreprinderii.

Bilanțul financiar oferă informații statice despre patrimoniul întreprinderii, fiind o reflectare fidelă a momentului în care acesta este întocmit. Denumit și bilanț de lichiditate – exigibilitate, bilanțul financiar urmarește să pună în evidență capacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele față de terți. Caracteristica de bază a acestui bilanț este că posturile de activ și pasiv sunt reflectate la valoarea lor netă, iar construcția sa se bazează pe gradele de lichiditate și de exigibilitate ale elementelor de activ, respectiv de pasiv.

Analiza staticǎ furnizeazǎ rǎspunsuri cu privire la urmatoarele probleme esenţiale în aprecierea condiţiilor echilibrului financiar:

-structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp;

-corelaţia dintre lichiditaţile cumulate ale firmei şi scadenţele pe care ea le poate anticipa la o anumitǎ datǎ;

-gradul de compatibilitate al structurii resurselor colectate de întreprindere cu utilizǎrile pe care ea le finanţeazǎ.

Analiza staticǎ patrimonialǎ a echilibrului financiar are ca instrumente fondul de rulment, solvabilitatea şi lichiditatea.

Conform teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilǎ dacǎ asigurǎ echilibrul maselor bilanţiere de aceeaşi duratǎ, respectând urmǎtoarele reguli financiare:

Active imobilizate (AI) < Capitaluri permanente (CP)

Active circulante (AC) > Datorii de exploatare (Dexpl)

Solvabilitatea exprimǎ posibilitatea unui debitor de a dispune de suficiente bunuri în patrimoniul sǎu pentru a fi în mǎsurǎ sǎ-şi onoreze obligaţiile scadente. Acest concept are o sferǎ de cuprindere mai largǎ exprimând situaţia în care se aflǎ un debitor ale cǎrui mijloace acoperǎ sau nu obligaţiile pe care le are de achitat la un moment dat. Obligaţiile pe termen lung rezultǎ din angajamentele anterioare contractuale, operaţii curente şi prelevǎri având caracter obligatoriu.