Comunicarea - Metodă Principală de Realizare a Relațiilor Publice

1. Conceptul comunicării

Comunicarea umană este relaţia dintre oameni şi se construieşte cu emoţii, sentimente, atitudini şi interese.

Comunicarea este cea care creează comuniunea şi comunitatea, adică mai curînd o reţea de relaţii decît o cantitate de informaţii.

“Comunicarea umană este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).”[10, pag.9]

Sensul acestei definiţii este semnificativ pentru ideea generică de comunicare în afaceri.

O altă definiţie cu un sens relevant pentru comunicarea în afaceri este cea a lui Warren Weaver, conform căreia: ,, Comunicarea umană înseamnă totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta “.

Comunicarea scapă încercărilor de a o defini. Americanii Frank Dance şi Carl Larson au adunat 126 de definiţii ale comunicării, de la diverşi autori şi din diverse cărţi. După 20 de ani de trudă, nici una dintre definiţii nu s-a dovedit satisfăcătoare.

Pe noi ne interesează nu atît definirea comunicării cît rolul şi importanţa ei în dezvoltarea şi prosperarea întreprinderii (firmei).

Sistem larg deschis către mediul ambiant, întreprinderea nu se defineşte numai prin producţie, ci şi prin personalitatea sa socială. Ea trebuie şi poate, mai mult sau mai puţin, să răspundă aşteptărilor clientelei, unui extrem de larg segment al publicului. Iar astăzi, din ce în ce mai multă lume şi-a afirmat şi îşi afirmă pregnant dreptul de a şti şi de a înţelege. În aceste condiţii, întreprinderea (firma), oamenii săi nu mai au de ales: trebuie să se afirme, să vorbească, să dialogheze. Într-un cuvînt, să comunice. Cu cît mai înaltă va fi capacitatea unui individ de a comunica, cu atît mai puternică va fi imaginea sa şi cea a întreprinderii pentru care lucrează.

Dacă a comunica serveşte la construirea propriei imagini (personale şi a firmei), a comunica bine, eficient, înseamnă a-ţi ataşa o imagine pozitivă, favorabilă, adeseori bogată şi coerentă.

Fapt cert, mai ales în afaceri (dar nu numai), omul liber este un om bine informat şi oricare ar fi nivelul său ierarhic, interesul fiecărui individ este de a lucra cu semeni capabili de iniţiative şi nu cu transformaţi în roboţi, în simpli executanţi de ordine venite de sus. Şi, putem adăuga, nu numai bine informat, dar mai ales capabil să comunice într-o manieră largă, precisă şi eficientă.

Înainte de a şti cum să spunem, trebuie să ne întrebăm ce vrem să spunem. Sau, într-o altă formulare este foarte bine să ne ocupăm de ambalaj, dar în primul rînd trebuie să ştim ce punem în respectivul ambalaj. Aceasta nu este numai o preocupare metodologică ci, prioritar, una educativă, pentru viitorii (adevăraţi) oameni de afaceri. Pentru că profesionalismul în domeniul comunicării conferă nu numai credibilitate, ci şi siguranţă, prestigiu şi eficienţă în toate acţiunile întreprinse.

Comunicarea poate fi cel mai bun sau, de o potrivă, cel mai rău dintre lucruri. Pentru că, în ultimă instanţă, în măsura în care ea este eficace (îşi atinge scopul), poate genera “debordarea” spiritului afacerilor în favoarea adevărului şi a deplinei reuşite, iar aceasta este o formă de moralitate. Mai ales în afaceri, acţionăm întotdeauna în numele unei morale, indiferent care este aceasta, iar ceea ce unora nu le convine o cataloghează ca “imoralitate”, “înşelăciune”, “excrocherie” etc. Dacă vom reuşi să ştim să comunicăm, vom vedea că “imoralul” este , el însuşi, o formă a moralului

Începînd cu anii ’80, comunicarea a căpătat o amploare extraordinară (evident, ne referim exclusiv la domeniul afacerilor). Astăzi, totul sau aproape totul, este comunicare: publicitatea, relaţiile publice, marketingul au devenit, din concepte, sisteme dinamice şi complexe de comunicare după ce în anii ’60, au “detronat” vechile principii ce dominau funcţiunea comercială. S-a ajuns chiar la stadiul în care comunicarea este considerată, de către specialişti, cea de a şasea funcţie (dar nu şi ultima!) a întreprinderii. Practic, o funcţie, de care depind toate celelalte, întrucît de modul în care întreprinderea (firma) comunică depind:

- Construirea şi valorizarea imaginii acesteia;

- Stabilirea de bune relaţii cu principalii parteneri;

- Reuşita contactelor cu clienţii. [ 14, pag. 97-98]

2. Caracteristicile comunicării

Funcţiile comunicării

Primele preocupări legate de definirea funcţiilor comunicării s-au ivit în contextul retoricii. Îi datorăm Stagiritului o primă clasificare, potrivit căreia comunicarea publică poate îndeplini una dintre următoarele trei funcţii:

- Funcţia politică sau deliberativă, atunci cînd discursul stabileşte oportunitatea sau inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public;

- Funcţia forensică sau judiciară, ce constă în dovedirea justeţii sau a imoralităţii unor fapte deja petrecute, pe care le aprobă sau incriminează;

- Funcţia epiductică sau demonstrativă, axată pe elogierea sau blamarea unor personalităţi, pe exprimarea satisfacţiei faţă de un eveniment favorabil, ori deplîngerea urmărilor unei calamităţi.

După cel de al doilea război mondial, profitînd şi de achiziţiile conceptuale ale teoriei informaţiei, Ronan Jacobson, completează tabloul funcţiilor comunicării, propunînd o clasificare mai nuanţată:

- Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului. Mesajul aduce informaţie despre emoţiile, sentimentele şi ideile emiţătorului şi poartă amprenta subiectivităţii acestuia.